alegând din zecile de mii
construite în ultimii douăzeci și cinci de ani,
o biserică fastuoasă deosebit de frumoasă
ce avea o cupolă aurită
și o ușă din lemn de stejar lustruită,
Dumnezeu a intrat la ora șapte fix
așa cum se cade unui credincios
cu privirea în jos smerit.
s-a închinat la toți sfinții pictați pe pereți.
pe unii îi cunoștea destul de bine,
lucra cu ei la mântuirea lumii în Rai
de doua milenii și ceva.
pe altii însă
nu-i văzuse nici măcar odată
în veșnicia Sa.
a cumpărat o perscură și două lumânări,
aveau ștampilă pe ele
pentru ca nu cumva cineva,
să aducă de pe altundeva, ceva nesfințit.
una pentru unicul Fiul răstignit pe Cruce,
trimis în lume ca Mântuitor acum doua milenii,
și alta pentru popor.
cu lumânarile aprinse
și capul plecat a mers apoi
și s-a închinat la iconostase,
la drepții pictați pe catapeteasma aurită.
în fața Sfăntului Altar a lăcrimat
pentru neamul omenesc
pe care l-a alungat din Rai pentru neascultare
si pentru că-n lume nu este pace.
un portar ce se ocupa de grătarul
unde ardeau lumânări pentru vii și adormiți
a venit nervos,
pe urma de lumina prelinsă pe jos:
“iesi afară ești atat de murdar și plin de praf!”
(pesemne praful de stele strălucitor îl deranja)
„duc acest mic dar la sfântul Altar,
apoi fără a deranja voi sta undeva lângă ușă.”
“afară cu tine până nu superi
și pe altcineva!...”i-a spus răstit sluga cea rea.
cand ușa grea din lemn de stejar lustruită
a bisericii ce avea o cupolă aurită,
în urma-I s-a închis,
i-am deschis ușa bisericii din inima mea.
imagine de pe internet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu