luni, 28 septembrie 2015

“Acest om a trăit cu suferința de a nu ști totul”( Noica) – Despre o carte ce trebuie neaparat citită!


Eminescu de la poetic la divin”  de Puiu Ioniță , Editura Doxologia Iași 2014

Cartea „Eminescu de la poetic la divin” autor Puiu Ioniță, aflată în patrimoniul Centrului „Mihai Eminescu “ din Bârlad, mi-a fost încredințată spre lecturare și prezentare în cadrul evenimetului intitulat „Eminescu în contemporaneitate”. Puiu Ioniță, lector la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași este și  un militant activ pentru predarea religiei în școli, fiind președintele Asociației părinților pentru ora de religie - organizația din Iași. Cartea este apărută la Editura „Doxologia” și are binecuvântare din partea Mitropolitului Moldovei și Bucovinei, Preasfințitul Teofan.
O imagine din iconografia protocreștină ce-l reprezintă pe Iisus ca „Orfeu și păstor ilustrează coperta 1- a cărții. Este un Orfeu creștin și un Hristos cântăreț, ducând vestea cea bună a mântuirii .
Cartea în ansamblu abordează cele trei ipostsuri ale divinului în opera marelui poet și anume: Eminescu ateu(“ Împărat și proletar”), Eminescu agnostic și Eminescu mistic.
Compusă dintr-o seamă de articole despre diferite aspect ale liricii eminesciene, cartea  “De la poetic la divin”, începe cu articolul intitulat “Sensul antologic al iubirii în opera lui Eminescu”, apoi  urmează capitolele ;“Împărat și proletar, de la ideologia Luminilor la estetica romantică”; “Su(râsul) lui Eminescu”;” Toposul sfârșitului lunii în poezia lui Mihai Eminescu”( tradus și în limba franceză); “Iubirea misogină la Eminescu și Bodelaire”;“Dumnezeu și om, un exercițiu hermeneutic” ; “Somnul îndrăgostiților o ipoteză hermeneutică asupra sentimntului erotic în poezia lui Eminescu “;  “Poezia ca manifestare a sacrului la Eminescu” ; “Simboluri mistice la Novalis și Eminescu” și în final “Aleph”.
În viziunea autorului Puiu Ioniță, iubirea la Eminescu, chiar și atunci când este eros este mai presus de cea carnală, putând a-l socoti oarecum misogin pe poet, deoarece folosește o strategie de apărare ca și în cazul monahilor aflați în permanentă luptă cu ispita trupească și care imaginează inedite scenarii și metode prin care să-și păstreze castitatea. Poetul nu așteaptă o iubirea oarecare, ci pe cea unică, predestinată, situată într-un plan divin. Meritul lui Eminescu este acela de a asocia asemenea marilor sciitori ai lumii tema iubirii cu legea creației. În lirica poetului Mihai Eminescu, femeia este asemenea cu sfânta Fecioară Maria. Dacă pornim de la idea conform căreia adevărata iubire începe acolo unde dorința fizică încetează, putem constata că la  nici un alt poet român nu au fost găsite atâtea analogii la care Eminescu recurge cu insistență. “ Iubirii i se atribuie în lirica eminesciană calitățile celei care conform unui acatist fecioară fiind a devenit mană și mamă fiind a rămans fecioară .”. Desi îi atribuie iubitei calități divine, poetul nu cade în idolatrie păstrând distanța între iubirea divinizată și divinitatea autentică. Aici se poate exemplifica cu versurile , “Abia atingi covorul moale,/ Mătasea sună sub picior/ Și de la creștet până-n poale,/ Plutești ca visul de ușor” din poezia  (Atât de fragedă). In cartea sa, autorul Puiu Ioniță ne prezintă și alte aspecte ale acestei adorații mistice ce au fost abordate și în literatura universală de către Dante, Novalis ori Goethe în “Faust”.” A iubi cu sufletul, a iubi adică în modul cel mai subtil e o chestiune religioasă. Prin iubire sufletul se întoarce la originile sale divine iar iubirea care poartă sufletul spre esența lui nemuritoare nu poate fi decât sfântă”, ne spune autorul carții “Eminescu, de la poetic la divin”. Potrivit învățăturilor biblice care stau la baza unor scrieri creștine , omul se plasează prin iubire în sânul providenței divine.
Unii critici ai perioadei socialiste prin poezia ”Împărat și proletar il definesc  pe poet ca fiind ateu, în felul acesta încercând să-l recupereze din punct de vedere ideologic  pentru a-i asigura un loc în manualelele școlare ale vremii.  Dovadă  a succesului aparatului propagandistic și a declarării poetului ca fiind comunist înfocat, este faptul că Eminescu a fost la vremea aceea declarat  cel mai aprig opozant al regimului burghezo-moșieresc.
Pesemne influențat de curentul populist procomunist din acea vreme ori din motive doar de el știute, poetul a scris binecunoscutul poem” Împărat și proletar” în care definește religia ...o frază de dânșii inventată/ ca, cu a ei puteresă vă aplece-n jug”. Tot Eminescu a scris și poezia Rugăciune”, am putea spune cea mai frumoasă rugăciune în versuri închinată Maicii Domnului. Se naște firesc întrebarea când a fost poetul sincer? Cred că răspunsul e simplu. Mereu, deoarece inspirația poetică e determinată de sentimnte și influențe puternice iar acestea ar putea fi doar două dintre ele. Dacă vom citi publicistica lui Eminescu vom vedea că era preocupat și îngrijorat de slăbirea credinței în lumea modernă și îl deranja obrăznicia ateilor. De aici am putea trage concluzia că în structura sa intimă poetul nu a fost niciodată ateu așa cum l-au etichetat unii critici după cum nici sfânt n-a fost. La Eminescu ideea creștinismului sau a religiei la modul general este tratată rațional și pragmatic, religia fiind invocată ca factor de echilibru social ori ca garanție a moralității (cităm poezia „Fragmentaium”).
Eminescu, după cum ne spune autorul acestei cărți nu era un credincios practicant , el ajungând la tema religioasă prin cultură, fiind puternic influențat de diverse curente filosofice în toată creația sa.
Aceasta se poate lesne vedea din folosirea tremenilor „Isus” în loc de „Iisus”, ori „Maria” în loc de „Fecioara Maria” sau „Maica Domnului”. Ceea ce a înțeles Eminescu este faptul că de la un anumit punct, arta devine religie.
Un capitol din carte ce merită o minuțioasă aplecare este acela  intitulat „Poezia ca manifestarte a sacrului la Eminescu”. Toți teoreticienii fenomenului religios au ajuns la concluzia că sacrul  este o realitate invizibilă, transcendentă și că omul nu poate ființa în afara lui. Dacă la omul primitiv totul era legat de acest sacru fără de care nimic nu era posibil, la omul modern datorită evoluției științei dar și decăderii moralității acesta este acoperit aproape integral de profan. Cu toate aceastea el continuă să existe precum aurul ce se găsește în măruntaiele pământului. Atunci când sacrul începe să ierupă în profan obiectele hierofoniei devin simboluri, căpătând funcții poetice.  În eseul Despre creația artistică” Liviu Rus reduce teoriile privind natura artei la trei și anune: 1. Opera de artă prin inspirație, respectiv iluminare mistică, 2. Creația este descătușare a funcțiilor psihice( deosebit de intense la artist) și  3. Meșteșug, capacitate tehnică.
Homer, Rilke, ori Platon și Hedegger au emis cu toții ideea că inspirația este de natură divină. Poetul a fost dintodeauna considerat ființă magică, sacerdot, iar creația poartă în sine adevărul imbatabil conform căruia creatorul este profet. Romantismul pe care îl întâlnim și astăzi la mulți creatori și care va exista atâta timp cât oamenii vor creea, este un mod de a fi, el nu se învață ( M.Eliade), ci se conștientizează mai întâi, pentru ca apoi să se dezvolte pe baza unor afinități înăscute.
Eminescu a fost un romantic, fără dor și poate. Cel mai mare romantic din toate timpurile.  El se declară agnostic  romantic și își exprimă atașamentul total față de acesta. ( „Eu nu cred nici în Iehova”).
În poezia lui Eminescu, din limbajul poetic nu lipsesc cuvintele sfânt”, „sacru”, „icoană”, „divin”, „înger”,  unele dintre acestea având o fregvență ridicată  ceea ce ne face să credem că pentru poet ca pentru orice romantic, poezia este o manifestare a divinului. Poezia nu este nici podoabă, nici  oglindă a realității, ori a naturii ci este chiar esență, este adevărul absolut  aflat în adâncul interiorității noastre ce nu poate fi decât divin.
Dacă pornim de la ideea că singura menire a omului este aceea de a căuta neobosit calea spre cer, năzuința către absolut va fi tema principală a operei eminesciene iar toate celelalte teme rămân undeva în umbră, secundare chiar dacă sunt și ele abordate în creația artistică.
Cartea „Eminescu de la poetic la divin” a autorului Puiu Ioniță cu argumte solide, pertinente, face un studiu corect și  clarifică o problema ce s-a vehiculat nu de mult că Eminescu ar fi fost un sfânt, unii mergând chiar mai departe si propunând canonizarea acestuia. Eminescu a fost un poet filosof, un mistic roamantic, un boem. Voi încheia cu o concluzie a autorului care ne spune că: “ Eminescu parcurge drumul de la poetic la divin în sensul că poezia sa, care nu este o poezie religioasă, a evoluat de la elementele concrete ale poeticului, mergând treptat, prin vis, prin credințele populare și prin mit, către spiritualizarea naturii și a omului, către un misticism poetic și cosmic, în care poeticul se confundă cu frumusețea  și armonia divină. Lucrând asupra poeziei  și lăsându-se lucrat de ea, poetul a aflat că poeticul nu străbate doar poezia , ci toate artele și întreaga existență, că în tot ce e frumos se manifestă chemarea unei transcederi,că poezia este Dumnezeu, iar Dumnezeu este poezie, așa cum vor afirma și esteticienii secolului XX-lea.”
După părerea mea de cititor interest de tema abordată este o carte ce merita a fi citită cu multă atenție.
Dorina Stoica
                        


duminică, 27 septembrie 2015

Facă‑se voia Ta




Am vrut să strâng prinos de bunătate,
Să port durerile lumii în sufletul meu
Dar m‑am năruit ca o veche cetate.

Am înţeles care‑mi e locul, cine sunt eu
Şi‑am început  să‑l caut pe Dumnezeu.
Am ridicat ochii spre cer, dar nu l‑am zărit,

L‑am căutat în oameni, am dat de păcat,
M‑am privit pe mine, m‑am îndreptăţit,
Am plâns, am urât, am iubit şi‑am sperat.

Cu mâinile împreunate şi capul plecat,
Când am văzut nu pot nimic neajutorat
În biserică îngenuncheată am suspinat:

„Curăţeşte‑mă, Doamne, mai întâi de păcat
Şi‑n toate să fie sfântă doar voia Ta
Primesc bun sau rău, orice îmi vei da.”
 (de Dorina Stoica)




miercuri, 23 septembrie 2015

O doză prea mare de liniște

Noapte cu lună plină. E toiul verii. Vântul adie ușor.  Din asfaltul care s-a topit de fierbințeala zilei ies valuri, valuri de căldură.
La ora unu din noapte străzile din centrul Capitalei sunt aglomerate. Grupuri de oameni, cei mai mulți tineri, îmbrăcați sumar, se plimbă gălăgioși pe stradă. La terase toate mesele sunt ocupate. Peste tot se aude muzica dată tare. Pe ringurile de dans perechi înlănțuite se mișcă lasciv.
Călin merge spre casă absent, cu pași egali, grăbit. Aleea din fața blocului e străjuiă de tufe de trandafiri înfloriți și de regina nopții care înmiresmează aerul nopții de vară. El însă, face un ocol pentru a trece pe lângă șirul lung de containere cu gunoi. Aici, însoțită de doi câini o femeie scormonește cu răbdare într-unul. Din când în când aceasta aruncă câte ceva de mâncare celor doi câini care, pe rând prind bucățile din zbor. Femeia este concentrată asupra căutatului în gunoi, dar și asupra străzii pustii. Călin încetinește pasul, când ajunge foarte aproape de ea. Atunci, femeia nu mai scomonește în gunoi.
Bărbatul se oprește lângă ușa blocului. Introduce cartela. Ușa grea se deschide cu zgomot strident de balamale ne unse. Odată cu aceasta se aprinde și neonul defect. Pâlpâie enervant.
Mirosurile cinei s-au amestecat cu duhoarea ce vine de la subsolul clădirii. Barbatul își îndreaptă pașii spre lift. E întuneric. Închide bine ușa și zăbovește în cabina întunecată preț de câteva minute. După ce termină ce are de făcut, cu speranța că în noaptea aceasta, ca prin minune liftul va urca până sus, numără butoanele cu vârful degetului arătător.
Cu un scârțâit lung liftul pornește. S-a oprit. Călin deblochează ușa și coboară la etajul întâi.
Urcă agale etaj după etaj. Picioarele sunt ca de plumb. Inima îi bate neregulat. Respiră greu. Fruntea i se acoperă cu o transpirație rece. Macar aici nu mai este aglomerația de pe stradă. E singurul care vine de la serviciu la ora aceasta târzie din noapte.
Aglomerația de pe stradă, de la lucru, din piață, este  „pastila” pe care o înghite în fiecare zi. În propria casă, acolo sus, deasupra orașului zgomotos și aglomerat nu are liniște. Viața i-a devenit un chin într-un astfel de oraș unde agitația oamenilor, mașinilor, luminilor produse de reclame nu contenește nici ziua nici noaptea.
Nevoia de bani îl face să suporte acest chin. De câțiva ani nu a primit nici o singură zi de concediu. Patronul nu vrea să angajeze încă un lucrător. Nici el nu vrea. Ar împărți și munca dar și banii.
La etajul opt se oprește un minut. Privește pe geamul de pe casa scărilor. Pe  blocul de vis-a-vis e terasa unui bar. Muzica se aude destul de tare. Locatarii s-au obișnuit. Călin nu. Nici cu viața marelui oraș deși are zece ani de cand locuește aici. E barbat în floarea vieții și are o familie frumoasă. Ar da însă jumătate din anii săi pentru un loc liniștit.
Visează o căsuță la munte, lângă o apă limpede și  un petic de iarbă. I-ar place să privească cerul, să respire aer curat, să asculte vibrând de bucurie liniștea, să urmărească gâzele cum își trăiesc viața simpla prin iarbă, ori să audă susurul apei. Doar el și Dumnezeu. Vise! Urcă și ultimul etaj, deschide ușa și intră agale în casă. 
Copii gălăgioși, prinși cu joaca ce este în toi la ora unu trecute din noapte, aleargă prin casă scoțând țipete și râzând. Pesemne au dormit până la apusul soarelui, toropiți de căldura cumplită a zilei de vară, iar acum când casa s-a răcorit puțin, le-a crescut pofta de joacă.
Abia târându-și picioarele, fără o vorbă, se trântește îmbrăcat pe patul nedesfăcut. Pentru moment i se pare că a adormit. Îl trezește însă zgomotul făcut de mașinile de afară. Acestea circulă fără oprire. O mulține de zgomote se amestecă învârtindu-se în capul lui. Totul se multiplică intensificându-se: strigătul și râsul copiilor, mașinile ce claxonează, muzica de la barul din blocul de vis-a-vis, vocea stridentă a soției care îi reproșează ceva.
Aude totul. Zgomotul tocurilor pe caldarâm, apa care circulă prin țevile de alimentare, țânțarii nesătui bâzâind insistent, sughițul vecinului supraponderal din garsoniera de lângă lift. Până și scârțîitul paturilor de la salonul de masaj erotic aflat la ultimul etaj și plânsul soției din camera cealaltă îl  aude! Sunetele se amestecă, se amplifică apoi dispar.
E liniște! Totul este acoperit de o pace deplină.
Călin se ridică ușor, din pat. Privește în jur. Camera goală e scăldată într-o lumină albă, strălucitoare. Îi este bine. Visa să aibă parte de liniște undeva într-un loc îndepărtat, iar aceasta se afla aici, în camera sa de la etajul nouă al blocului cu zece etaje. Pereții locuinței sunt străvezii. Toată casa e plină de lumină. Privește afară. O frumusete de nedescris îi umple privirea. Au dispărut străzile, mașinile, reclamele și oamenii. Nu-și mai dorește decât sa rămână veșnic aici.
Liniște, liniște, în sfîrșit a găsit liniștea.  
*
Sala de asteptare a spitalului e aproape pustie. Lângă cabinetul medicului de gardă o femeie tânără cu doi copii de mână își suflă din când în când nasul înroșit de plâns. 
Într-un târziu ușa se deschide. Doctorul îi șoptește femeii plânse.
-          Ne pare rău. De data asta nu a dorit să se mai întoarcă la voi!
(de Dorina Stoica)
imagine preluată de pe internet

vineri, 18 septembrie 2015

Timpul pe care îl trăim



Dac‑un om credincios e nebun
cel bun cum e oare?

Trăim într‑o lume în care
a fi ticălos e fală, e-onoare,

iar cinstea e viciu suprem.
Se fură, se minte, se‑nşală

din zorii de zi până‑n seară.
Iar cinstea e viciul suprem.

Iubirea de ţară e desuetă,
Onoarea‑mască hidoasă de bal.

Se află la mare cinste
tot lucrul urât şi murdar.

Ne‑au luat ciocoii din ţară
ce‑a fost de valoare şi bun,

Dar sufletul n‑au putut să‑l ia,
Că‑i sfânt şi‑i român!

La Dumnezeu e speranţa
ridic ochii‑n lacrimi spre cer,

Maica mea bună, Sfântă curată,
nu mă lăsa pradă celui rău să pier.
(de DorinaStoica)

 imagine de pe internet





miercuri, 16 septembrie 2015

Vreau doar mângâiere



Nu pricep, nu ştiu ce pot să cer de cer la Tine
Tu ştii ce‑mi este de folos cel mai bine.

Mă iubeşti cu mult mai mult decât pot iubi
Şi‑mi dai fără să‑Ţi cer, toate câte mi‑ar trebui.

Nu îndrăznesc să cer Cruce, nici alinare,
Nici bunăstare, nici sărăcie, ştii ce mă doare.

Stau înaintea Ta, Doamne, vreau mângâiere,
În lumea aceasta plină de păcat şi durere.

Mă aduc jertfă, doresc în toate voia Ta să fac,
Să‑mi fii Lumină, liman şi prieten drag.

Dacă‑mi vei picura în suflet mereu rugăciune,
Ziua de azi va fi minunată, la fel şi ziua de mâine.
( de Dorina Stoica)

imagine preluata de pe internet




vineri, 11 septembrie 2015

Cate ceva despre ce n-am avut, n-am putut sau n-am vrut


N-am avut o iubire întreagă,  
să pot spune c-am fost un om fericit.
Am primit mereu doar mere mușate
și-am întalnit numai oameni
prin care am păcătuit.

N-am avut niciodată o vară întreagă
în care să umblu pe unde-aș fi dorit.
N-am avut decât obligații și sarcini
să le duc singură la bunul sfârșit.

M-am legat cu mii de uitate neiertări,
de locuri de lucruri  și de trecut.
Am dus mereu în cârcă spre groapă,
pe cineva drag ori vreun necunoscut.

De șaptezeci de ori câte șapte, n-am iertat
că n-am vrut, ori nu am putut.
N-am dăruit atât cât aș fi putut da,
n-am avut nici curajul  sa fac atâtea păcate,
câte Dumnezeu mi-ar fi putut  ierta.

Să las în urmă lumea,
să pun pentru-o altfel de viață un nou și bun început,

n-am putut ori poate n-am vrut.
(de Dorina Stoica)

miercuri, 9 septembrie 2015

“Am crezut că lumea s-a născut pentru-a fi” “Poemele ființei”- Ioan Romeo Roșiianu – Edit.” Amanda Edit” București 2015


Când spun poezie îmi imaginez un râu, un fel de Iordan ce se comportă atipic ieșind o dată pe an din tipare. Un râu unde își varsă apele râuri mai mici, alimentate de izvoarele ce tâșnesc de prin stânci, precum și pârâuri ce-au vaduri umplute doar vara, de ploi.
Ultima carte de poeme bilingve, româno- germane  ce poartă numele „Poemele ființei”, a celui ce este jurnalist, om de televiziune, poet, critic literar și prozator,  Ioan Romeo Roșiianu  în colecția Biblioteca literatura română, editura Amanda Edit, București 2015, mi-a oferit prilejul de a pătrunde în universul poetic al domniei sale, din care doar sporadic am citit pe internet câteva poeme ce m-au tulburat și m-au făcut să-mi doresc a ține în mână un volum întreg de poezii.
Citind acest volum l-am văzut parcă aievea pe poet cu „crucea” în spate, huiduit, răstignit  „de cuvinte: o bucată de pâine c-o jumară de viaţă/ am la Cina de Taină unde stau numai eu/ n-am apostoli cu mine nu-s apostol nici eu/ şi totuşi Cuvântul cândva mă va vinde/ şi totuşi de unul singur m-oi duce curând/ în locuri cu pete de soare şi umbre de vânt/ în locuri cu pete de umbre şi resturi de gând./( Poeme cu aromă de vis neîmplinit), căzând și ridicându-se mereu cu privirea și sufletul spre un Dumezeu atât de apropiat dar totuși, atât de-anevoie de-ajuns.
O carte de poezie ce te pune pe gânduri, grea, încărcată de apăsătoare tristeți, sensuri profunde, frământări și căutare a răspunsurilor la marile întrebări ale lumii.
Ion Romeo Roșiianu este un poet ce trăiește la granița dintre sacru și profan:”Aş fi putut crede încă o vreme în îngeri şi demoni/  Dar seara-şi întinsese umbrele multe pe cerul privirii/   Era ca un blestem întunericul era greu/   Totul mustea de tăceri şi de zgomote stinse”(Cerul înalt dintre visele noastre).  Mereu are sufletul agățat de Dumnezeu ce  este pretutindeni în poezia sa: “Doamne, lasă-mă să-ncerc mântuirea în viaţă/ lasă-mă s-arăt lumii că Eşti/   lasă-mă să spun întunericului ce ne-nconjoară/  despre frumuseţea şi despre lumina TA/   lasă-mă să spun celor slabi şi bolnavi/  despre forţa, puterea şi despre vindecarea Ta”( Prelunga secundă a morții) , de la care însă nu cere niciodată nimic.
Poetul e un demiurg, un vultur înțelept și singuratec dar trist,  pentru care viața e un război personal pe care îl duce cu sine și cu lumea, întru atingerea desăvârșirii spre care aspiră cu durere. Si nu lungimea drumului îl înspăimântă ori neputința de a ajuge la desavârșire, cât apropierea morții, scurtimea vieții, timpul prea puțin al popasului aici, pe Pământ:”Mai lasă-mă, Doamne până descifra-voi lumea şi seara/  zborul păsării printre ceruri neprietene şi ’nalte înalte/  susurul liniştii-n pădurea cu frunze şi ramuri căzute/   pacea din altar şi neliniştea lumii în come/  şi să aflu ce rost are viaţa în lume/   fără-nţelegerea Ta şi fără dragostea Ta.”( Poem despre o singură viață)
Poetul Ioan Romeo Roșiianu este profund credincios. Iată doar două exemple (dar sunt mult  mai multe în această carte), întru susținerea afirmației mele: “Din visul greu m-am trezit cu sufletul în mâini/  aveam inima-n ceruri şi lumina-ntre pleoape/   Dumnezeu mă ţinea pe genunchi îngerii-mi făceau cu mâna/  raiul dorit avea încă porţile deschise-ntre vremi.”(Pe strada mea a trecut un demon cu aripi), ori: “Lângă umărul Tău, Doamne/  ne-am nins nefericirile/  învăţând să zâmbim în lumina -Ţi profundă/   să facem din suflet balsam/   pentru rănile lumii/   să cântăm simfonia iubirii fie/  şi pe-o singură coardă de suflet.(Lângă umărul Tău, Doamne).
În poemele de dragoste din acest volum, poetul caută de fapt în femeia iubită acea iubire de dincolo de lut: Lumea-i mai strâmbă dimineaţa ca noaptea/ ziua-i păcat la-nserare-i normal/ resturi de morală creştină înfrânează pornirea visată / ca o şoaptă e fierberea-n vene întâi/ ca o furtună şi patimă noaptea/ sub umbrela întunericului cu cearceaful în cap/ fiece om e liber de lume e liber de el/ cu de la sine putere îşi ia dreptul la viaţă/ la plăcerea damnată de toţi şi de toate./(Pariul cu umba n-setată de lut).
Sunt oameni pe care nu i-ai cunoscut, nu i-ai văzut niciodată. Ori poate, ai mers lângă ei în tăcere o bucată de drum, fiecare purtând povară comoara de vise și gânduri, ascunsă cu grijă în sufletul său. Câte priviri nu s-or fi întâlnit? Poate erau suflete pereche căutându-se cu disperare: “Unde erai când inima mea era tristă/  unde eşti când inima mea este tristă / unde vei fi când inima mea va fi tristă?” (Unde erai).  Cine știe câte lacrimi am plâns fiecare de s-au umplut pe Pământ atâtea oceane și mări:unde erai când ochiu-mi plângea / până şi ultima jale ştiută “( Unde erai),  pentru neputința de-a nu fi putut ajunge la iubirea aceea astrală pierdută odată cu fericirea edenică?
Mi se pare mie ori poetul nu cere să-i fie împărtășită iubirea profană sau divină, ori rămâne mereu și mereu un căutător al perfecțiunii. El iubește cu pumnii strânși și inima deschisă, cu toată puterea ce-o conferă acest sentiment, iubește fără a găsi:N-am găsit niciodată femeia din visul copilăriei / n-am găsit în trecerea lui vântul / n-am simţit în nemurirea lui gândul/  am găsit ceaţa-ntre nori lacrima-ntre gene/  şi-o amiază rănită de ploaie-am trăit./”(Despre golul dintre placeri).
O tristețe grea, apăsătoare, soră cu deznădejdea ce-i mai mare decât păcatul, pune stăpânire pe sufletul poetului care se confundă și se afundă în masa amorfă de suflete din juru-i:  ‚În jurul meu o lume întreagă o ia razna/  fac parte din lume ca lumea întreagă şi sunt/ beau vin înjur iubesc şi urăsc totodată/  nimic din mine n-aduce-a divinitate/  mântuirea-i legendă şi vis/”(Martor la moartea din jur).
Acum câteva zile, când poetul Ioan Romeo Roșiianu mi-a scris că vrea să citesc și să scriu despre această carte, am fost uimită. Nu sunt critic literar, nici filolog nu sunt, ci doar un aproape anonim poet și prozator ce obosește tastatura multe ore pe zi, un mare iubitor de poezie dar mai ales un colecționar de suflete frumoase  ascunse în poezii. In cărțile prietenilor mei dintre care pe cei mai mulți nu-i cunosc ca oameni, încerc să găsesc mărgăritarul credinței și lupta dintre sacru și profan, Lumină și întuneric, moarte și viață.
Închei aceste rânduri pe care le-am scris cu un soi de sfială. A fost ca și cum mi s-ar fi permis pentr-o clipă, să fac doar un pas în altarul vreunei biserici în care nici picior de femeie nu a călcat.  Citirea volumului„Poemele ființei” de Ioan Romeo Roșiianu, a fost așa, ca și cum m-aș fi uitat într-o fântână adâncă unde aș fi zărit stelele și luna în toiul zilei de vară.
De la primul și până la ultimul poem am plâns un ne-al-meu  dar și-al-meu plâns,  ca și cum ar fi fost al tuturor  poeților triști, undeva, la poarta unui Rai și de mine pierdut: “De-acum toţi copacii se pot dezbrăca/  în public umbra nu-mi mai face trebuinţă/  nimic nu mai răneşte făptura ce-şi plânge/  în suflet iubirea pierdută şi visul uscat.”(De acum toți copacii)
Dorina Stoica 9 septembrie 2015

miercuri, 2 septembrie 2015

“Suflet ca un cer mângâiat de Lună” Corina Dimitriu – “În preatârziul clipei”, Editura Rovimed Publisher, Bacău, 2014


Un fel de „Cântare a Cântărilor” ori chiar un epitalem mi s-a părut cartea În preatârziul clipei”,Editura Rovimed Publisher Bacău, 2014 a Corinei Dimitriu, citita într-o noapte cu super Lună plină în Pești”! Cine știe, m-oi fi conectat la „înțelepciunea universală” în acea noapte magică când orice miracol se poate petrece, de m-am simțit cuprinsă de o stare incredibila de magie” lecturând unul după altul minunatele poeme de dragoste din cartea mai sus amintită!
Atâta candoare, curăție și har ce se adaugă cu fiecare poem m-au făcut să mă întreb dacă poeta este un om foarte religios. Oarecum uimită am aflat că nu este decât o persoana aflată în  tiparele omului obișnuit din acest punct de vedere.
Sunt trei elemente în scrisul Corinei Dimitriu pe care le întâlnim aproape în fiecare poezie și anume: i(I)ubitul pe care îl scrie mereu cu majusculă, cerul și nelipsita Lună, uneori „Doamna Lună”.
Îndrăznesc să spun, ca persoana religioasă ce sunt, că deși în volum nu apare nici macar o singură dată vreo referire la Dumnezeu, mesajul carții este: Iubitul este Dumnezeu și Dumnezeu este Iubitul deci,  „Dumnezeu este Iubire.
Poeta, asemena multor poete aflate la vârsta „preatârziului clipei”, a învățat „să trăiască doar în sufletul”său.
Pesemne, în tot acest „preatârziu” poemele s-au copt în intimitatea căminului ei când, zi de zi, le-a plămădit din aluatul înmiresmat al sufletului gingaș de femeie născută din iubire și pentru iubire, luminându-le în serile cu Lună plină, ori Lună nouă cu energia unei iubiri ce doar se bănuiește a se fi și împlinit. Dar nu împlinirea iubirii este importantă ci trăirea acesteia în tainița sufletului ei. 
Aceste poeme par a fi scrise nu pentru noi cititorii, ci doar pentru cei doi îndrăgostiți ale căror suflete sunt îngemănate aici pe pământ, dar pe veci unite în eternitate. Par a fi suflete pereche ce s-au găsit pe pământ doar  pentru a se recunoște dincolo de spațiu și de timp.
Nu știu dacă Corina Dimitriu își înțelege pe deplin poezia, nu știu dacă această asemanare a poemului ei (cartea e un minunat poem al iubirii), cu o Câtare a Cântărilor e voită ori venită prin inspirație din astralul acela al poetilor, de unde izvorăște poeziei, ce fără dor și poate e de origine divină.„/Tainica şoaptă a Lunii/  Îmi vorbeşte despre Tine/  Şi îmi trimite răvaşe” („Șoaptă”).
Poeta are o permantă comunicare cu Luna, martoră tăcută și înțelegătoare a unei iubiri ce se consuma imaginar între doi oameni ce nu s-au văzut niciodată. Sentimentul e „curat și dulce”,„neatins de murdăria gândurilor urâte”( „Simțire”), de parcă ar fi acea iubire edenică de dinaitea izgonirii lui Adam și a Eva din Rai.
Din universul poetic nu pot lipsi, desigur „cerul ca privirea iubitului”, „dragostea s-a înrădăcinat în suflet asemenea unui copac, „soarele dragostei noastre”, asfințitul este momentul din „preatârziul” zilei când vine clipa întâlnirii cu cel adorat, dar nu în fapt, ci doar în vis.
Starea de veghe din nopțile cu Lună este o moarte aparentă, ori o teleportare în altă lume în care visul ei și visul Lui se împreunează ca într-o nuntă ce seamăna a moarte, dar nu este moarte, ci adormire, este zbor spre altă lume din astă lume, „mor câte puțin/ de fiecare dată/ când se sfârșește visul/ și începe ziua/’( Clipa).
Poeta nu plânge de dor, ea este „lacrimă de rouă”, iar primăvara nu este a firii, ci este „primăvara Ființei Tale”.
Deși o „lunatecă”, ea își desenează și ziua în perpetum-mobile al mișcării norilor, ca în jocurile copilăriei,  gândurile cu ea și El, cel iubit. ( „Ghicind în nori”).
Iubitul este unicul Dumnezeu al poetei, iar Raiul reprezintă, desigur, sufletul acestuia și acolo, doar acolo, vrea să ajungă și să locuiască veșnic. Un soi de supușenie, de cumințenie plină de adorație, aproape medievală, se bănuiește din folosirea mereu a majusculei atunci când se referă la cel iubit.
O undă de tristețe o cuprinde la slăbirea legăturii dintre ea și El. Niciodată însă nu este deznădejde, ori disperare, deoarece e vorba de o iubire ce poate continua, alimentată veșnic de iubirea unuia dintre cei doi, așa cum nesfârșită este iubirea lui Dumnezeu. „Sufletul meu se simte/ singur și părăsit/ alungat din roiul gândurilor Tale”( Rug pentru suflet).
Dacă luna e cea mai aproape de femeia îndrăgostită, mă cutremur cât de departe se află iubitul, dacă e să măsurăm distanțele cu măsuri omenești. “Sufletul meu/ concertează uneori Lunii, cea mai apropiată de mine” ( Concertând Lunii).
Dar iată că, spre sfârșitul volumului, ca într-o frumoasă poveste de iubire cu happy-end cei doi se întâlnesc, într-o gară ce poate fi „locul întâlnirii noastre dintr-o altă viață”( ca și cum ar avea importanță unde este întâlnirea, în vis, aievea, pe Lună ori prin Univers...)
“Ca pe un Zeu/ Te-am văzut de departe…/ Păreai că priveşti/ dincolo de lumea aceea/  pestriţă şi rece,/  Undeva, spre un colţ de rai,/  probabil spre locul întâlnirii noastre/  dintr-o altă viaţă…/  Privirea îţi era aşa de senină/ şi de caldă,/  Aveai în mâini trandafiri roşii/  Iar Tu, ca şi mine,/ Surâdeai…”( Poem pentru o regăsire). Că este o regăsire, ori o întîlnire aici pe pamânt a două suflete pereche nu putem ști, dar ne putem imagina o contiunare a unei iubiri ce zboară cu aripi de fluture-înger din viu în neviu și din neviu iarăși în viu până la sfârșitul Lunii și dincolo de ea.
O carte frumoasă, ca o dantelă fină brădată ani de zile cu migală, prețioasă ca o bijuterie de familie, cartea Corinei Dimitriu intitulată În preatârziul clipei” nu are nimic vulgar, nimic ce ar putea atenta la frumusețea și demnitatea ființei umane ridicată prin iubire la rangul de Divinitate (masculină desigur), nu are în ea nici o undă de maculare, de gelozie, infidelitate ori vulgaritate. Versurile acestea ce nu pot fi scrise decât de o femeie ne mută timp de 154 de pagini în starea edenică de dinaintea căderii în păcat a protopărinților noștri.
O carte de iubire mai mult agape decât eross, despre sufletul femeii care nu poate fi decât neprihănit ca al Fecioarei Maria.
Cu ochii mereu spre cer agățându-se de mult cântata Lună, cu iubirea-i curată ca apa de izvor, Corina Dimitriu a bătut și i s-au deschis porțile poeziei prin acest volum de debut pe care citindu-l te umpli de Lumina Cuvântului.O așteptăm cu cea de-a doua carte și cu multe altele.
Cu mulțumirea de a fi fost invitată să-mi aflu  vremelnică odihnă într-un suflet frumos, am citit și comentat astăzi, 2 septembrie 2014,
Dorina Stoica.