Cozonacii mamei (din cartea Raiul în care am fost)

(fragment din povestirea "Prin oraș")

*

Arareori aveam voie să mergem în oraş singure. Una dintre aceste zile era prima zi de Paşte. Dimineaţă, după ce ne spălam pe ochi cu un ou roşu, ca să fim roşii în obraji şi sănătoase, şi cu un bănuţ de argint folosit doar cu această ocazie, spuneam repede rugăciunea „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, mâncam puţin cozonac, ciocneam un ou, apoi tata ne chema pe toate trei:

– Aveţi voie să mergeţi în oraş la cofetărie. Cumpăraţi-vă ce vreţi, iar la ora două să fiţi acasă, pentru a sta la masă.

Oraşul era aproape pustiu. Câte o femeie mai trecută, cu capul plecat, parcă ascunzându-se, dispărea în câte o biserică. Pe ici, pe colo copii alergau gălăgioşi pe stradă principală. Mergeam pe jos, spre centru, şi după ce treceam de restaurant, de Şcoala de Tractorişti, traversam strada şi ne opream în parc la teatru, unde admiram fântâna arteziană, castanii şi statuile. Ne urcam pentru a le spune la ureche „Hristos a înviat”. Apoi mergeam spre centru şi poposeam îndelung pe Strâmba, strada dinspre piaţă, cu magazinele evreilor, deschise şi în acea zi, pentru că Paştele lor era la o dată diferită de al nostru.

Metraje multicolore, covoare, perdele, parfumuri, săpunuri, mirodenii, dulciuri, halva turcească, marmeladă din felurite fructe, saci cu seminţe, mezeluri, cărnuri şi brânzeturi erau aşezate în faţa magazinelor, pe tarabe, în stradă, aşteptându-şi cumpărătorii, iar comercianţii evrei lăudau marfa ori de câte ori trecea cineva pe lângă magazinul lor. Când vedeau copii, comercianţi le strecurau în mână câte o bomboană spirtoasă sau câte un jeleu de fructe. După ce vizitam magazinele, ca şi cum am fi avut cumpărături importante de făcut, treceam pe lângă casele tip vagon cu terase de lemn, ce stăteau să cadă peste trecători. Acolo locuiau evreii cu familiile lor. Ne întrebam de fiecare dată cine a construit case atât de urâte, tocmai în centrul oraşului.

Pe colţ era farmacia unde părinţii colegei de bancă, farmaciști, vindeau prafuri de leac, siropuri de tuse şi alte medicamente. Uneori mă invitau la masă pentru a gusta din bucatele lor evreieşti iar când sărbătoreau Paştele îmi dădeau puţină azimă tradiţională. În holul întunecos de la intrare, lângă scara şubredă din lemn era un pian negru, uriaş. Înainte de a urca sus, in camera Iolandei mă opream puţin lângă acesta pentru a zdrăngăni clapele albe şi lungi. De aici, de la farmacie mai erau doar câţiva paşi până la cofetăria Violeta, vizavi de Biblioteca Municipală. Ne aşezam la o masă, după ce priveam îndelung galantarul plin cu bunătăţi. Luam o violetă, o bilă şi câte o limonadă pentru fiecare. Erau minunate prăjiturile.

În cofetărie mirosea frumos, iar scaunele erau pluşate şi moi. Nu ne grăbeam, bani aveam, iar până la ora mesei mai era timp.

Priveam doamnele elegante, în timp ce intrau să ia cozonacii frumos împachetaţi, făcuţi special acolo, în cofetărie pentru cei cu bani mulţi şi ne minunam că aceste femei nu-şi fac singure cozonac.

Într-un an, ne-a văzut Popeasca învăţătoarea, stând la masă în cofetărie, şi, a crezut pesemne că nu avem cozonac acasă.

– Taie dintr-un cozonac de-al meu şi dă-le la copii câte o felie!

Când am gustat din el, ne-am uitat una la alta şi ne-am strâmbat. Cozonacul era foarte bun dar nu voiam să creadă vânzătoarea că nu avem şi noi acasă unul la fel de bun.

– Să o inviţi pe Popeasca la noi, să vadă ce cozonac bun faci mata, că ea cumpără de la cofetărie, i-am spus mamei într-un glas de cum am intrat pe uşă.

( din cartea Raiul ăn care am fost - Dorina Stoica)

Procesiunea de Florii (din cartea "De Florii în Țara lui Iisus" de Dorina Stoica)

Biserica lui Lazăr din Betania este locul de unde începe Procesiunea din sâmbăta lui Lazăr la care vom participa și noi. Procesiunile se organizează adeseori la Ierusalim și sunt ocazionate de diferite sărbători, dar aceasta este specială deoarece la ea participă Patriarhul Ierusalimului şi o mulţime de episcopi, preoţi, călugări şi mult, foarte mult popor alături de care ne aflăm şi noi pelerinii. Biserica din Betania a fost ridicată de însuşi Mântuitorul în cinstea bunului său prieten Lazăr. Înalţii ierarhi oficiază aici, Sfânta Liturghie, după care coboară din Foişor cu frumoase ramuri de palmier sau de măslin în mâini şi se formează un cortegiu ce se deplasează spre casa surorilor lui Lazăr, Marta şi Maria pe locul căreia s-a înălţat o mănăstire. Împreună cu părintele Dumitru Sorin stabilim un loc de întâlnire peste o jumătate de oră. Intrăm în biserica lui Lazăr unde tocmai se terminase Sfânta Liturghie, sărutăm icoanele şi facem plecăciune în faţa înalţilor ierarhi ai Ierusalimului. Nu întârziem prea mult pentru că odată cu ieşirea Patriarhului şi a episcopilor, începută fiind deplasarea procesiunii să nu ne pierdem de grupul nostru.

Deşi era foarte multă lume depistăm cu uşurinţă locul unde se află părintele împreună cu cei din grup deoarece steagul tricolor flutura îndrăzneţ şi familial deasupra mulţimii. Recunoaştem în mulțimea de pelerini, preoţi, maici şi călugări, pe măicuţele românce de la Mănăstirea Ierihon.

Unii poartă în mâini frunze de palmier, ori de măslin, mâţişori dar şi flori galbene de curmal ce seamănă cu salcia. Un copil îmi întinde o cruce împletită din frunză de palmier. Discut cu mama lui întrebând-o cum se face şi în timp ce puştiul îmi explică iar eu îi tot mulţumesc mamei, îmi dau seama că vorbim limbi diferite. Nu mai scot nici un cuvânt şi plec. Uit să le mulțumesc. “Oare cum de m-am înțeles cu femeia şi copilul ei dacă eu vorbeam limba rămână iar ei limba rusă din care nu ştiu o boabă?”. Mă îndrept spre maicile românce care împletesc şi ele cruciuliţe din palmier cu mult mai frumoase decât cea pe care o purtam cu mândrie în mână alături de ramurile primite de la alţi pelerini. Nu vedeam câtă lume era, dar pot spune că era o mare de oameni care vorbeau în cele mai diferite limbi şi erau foarte diferit îmbrăcaţi.

Peste toate acestea însă o fericire de nedescris se oglindea pe feţele tuturor. Când au început să bată clopotele, semn că procesiunea se va mişca, toată lumea purta în mâini ramuri de finic şi cruci din frunză verzui lucioasă de palmier. Feţele tuturor erau zâmbitoare. Mă uitam în jur şi aş fi vrut să îmbrăţişez pe toată lumea, sau să strig “Vă iubesc pe toţi!”, şi cu adevărat în acele momente sentimentul era general şi molipsitor. Mi-am luat încălţămintea în mână. Doream să parcurg cei câţiva kilometri desculţă asemenea Mântuitorului, Apostolilor şi tuturor celor care din dragoste, din credinţă, sau doar din curiozitate omenească îl însoţeau acum două milenii şi mai bine, la intrarea triumfală în Ierusalim.

În faţa convoiului ce are în frunte un arhiereu merg doi preoţi care duc icoana „Intrarea Domnului în Ierusalim”, urmat de preoţi, călugări şi foarte mulţi mireni. Ne deplasăm încet, urmând mulţimea şi cântăm cu toţii „Sfinte Dumnezeule,/ Sfinte tare,/ Sfinte fără de moarte,/ Miluieşte-ne pe noi!/”

Locul acesta de unde a pornit procesiunea este al unei mari minuni pe care Mântuitorul a făcut-o atunci când l-a  înviat pe prietenul său mort de patru zile. Iisus a strigat cu lacrimi „Lazăre, vino afară!” Aici El a plâns nu numai pentru prietenul său ci mai ales pentru firea omenească stricată prin păcat aşa cum se afla şi trupul lui Lazăr mai înainte de a fi înviat. Prin această minune a învierii unui om, Mântuitorul ne arată cine este El: „Eu sunt Învierea şi viaţa, stăpânul atotputernic al vieţii şi al morţii, cine va crede în mine nu va muri, ci va avea viaţă veşnică”. Învierea constituie anticiparea Învierii celei de obşte, a omului păcătos, scularea lui din legăturile păcatului prin practicarea credinţei, prin pocăinţă adevărată, prin spovedanie şi prin lacrimi.

Ajungem la mica Mănăstire a Surorilor Sionului, Marta şi Maria, construită pe locul fostei case a celor două surori ale lui Lazăr. Aici a fost adusă o bucată din stânca de la mormântul acestuia. Procesiunea se oprește pentru a fi citită Evanghelia cu ectenie. Poposind Mântuitorul în acest loc de multe ori împreună cu ucenicii săi a stat la masă, le-a  vorbit oamenilor și a mângâiat multe suflete. Este locul unde a dojenit-o pe Marta şi a lăudat-o pe Maria.

“ Marto, Marto, te îngrijeşti şi te sileşti de multe dar un lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună care nu se va lua de la ea.” Prin cele spuse de Mântuitorul în această Evanghelie a împăcat pe Marta şi pe Maria adică a împăcat materialul cu duhul, rugăciunea cu munca.

Mulţimea de mireni şi de pelerini continuă drumul, fără episcopii, cu o mica parte dintre preoţi, până acolo unde drumul începe să coboare. În faţa noastră la o oarecare distanţă se vede Poarta de Aur. Înainte vreme procesiunea mergea până la această poartă şi chiar se intra pe ea la anumite zile însemnate. Acum procesiunea este mai mult simbolică.

Înainte de a coborî la autocar, ne adunăm în jurul părintelui Roman care ne vorbeşte despre altă procesiune  din această zi la care însă noi nu vom participa:

-         În după-amiaza  acestei Sâmbete a lui Lazăr are loc altă procesiune care se formează şi porneşte de la locul numit Betfaghe, acolo unde Mântuitorul s-a suit pe mânza asină şi a plecat spre Ierusalim. În fruntea ei se află sute de clerici şi mii de pelerinii purtând în mâini ramuri de palmier şi de măslin. Se  merge pe jos din Betania spre sfânta Cetate a Ierusalimului până la Sfântul Mormânt, reconstituind drumul străbătut de Mântuitorul când a intrat triumfător pe Poarta de Aur în Sfânta Cetate. Procesiunea pătrunde în Cetate pe Poarta oilor sau Poarta Sfântului Ştefan. Este străbătut drumul spre Golgota cu icoana ce înfăţişează pe „Mântuitorul călare pe asin” şi se fac cele 12 popasuri, începând de la locul primei căderi. Noi vom face mâine în ziua de Florii, când vom veni la Sfântul Mormânt, cele 12 popasuri deoarece vom găsi deschise bisericile de pe Drumul Crucii.

Când lumea începe să se împrăştie, coborâm în parcare unde se află mulţime de autocare cu grupuri de pelerini veniţi din lumea întreagă să participe la sărbătoarea de Florii şi la Paştele catolic ce va fi mâine.

Drumul lung străbătut pe jos la procesiune, căldura şi locurile din ce în ce mai aglomerate ne fac să simţim din plin oboseala acelei zile. Este o dulce trudă datorată ineditului oferit de diversitatea oamenilor şi a limbilor vorbite, cântate sau murmurate în rugăciuni. Ele umplu până la refuz spaţiul sacru al Oraşului Sfânt Ierusalim, oraș al Luminii necreate, măreţ şi misterios în aceste zile prea pline de har ce pluteşte în aer şi se înalţă spre cer.

Ne urcăm în autocare şi în drum spre hotel facem un scurt popas la un magazin de suveniruri. Preţurile nu sunt deloc mici sau poate doar banii mei sunt puţini. Mă hotărăsc totuşi în cele din urmă să cumpăr o cruce cât palma din lemn de măslin cu Mântuitorul răstignit  şi care are în cele patru colţuri tămâie, nisip şi pământ din Locurile  Sfinte. Cu aceasta în mână vreau să străbat mâine Drumul Crucii pe Via Dolorosa aşa cum face oricine merge pentru prima oară să se închine la Sfântul Mormânt.

-         Acei care doriţi să participaţi la Sfânta Liturghie din această noapte vă rugăm să vă înscrieţi pentru a face comandă de microbuz. Dacă doriţi şi sunteţi pregătiţi cu post, vă spovedim iar dacă veţi primi dezlegare vă împărtășiți acolo, la Sfântul Mormânt, după Liturghia ortodoxă.

de Dorina Stoica

"Fetita cu chibrituri" (din cartea "Raiul in care am fost" de Dorina Stoica)

Fetiţa cu chibrituri

Nu ştiu cine a descoperit poezia şi nici cine a adus-o acasă. Cred că mama. Ea mergea o dată pe săptămână la Bibliotecă, de unde aducea cărţi din care surorile cele mari citeau pe rând, seara, în timp ce depănam lâna, când scărmănam sau făceam penele puf pentru perne.

Era o poezie lungă şi foarte tristă despre o fetiţă sărmană. În noaptea de Crăciun umbla desculţă pe străzi şi încerca să vândă chibrituri. A fost găsită îngheţată dimineaţa de către trecători. În agonia provocată de îngheţ, la flacăra chibriturilor a avut nişte visuri frumoase. În vis era fericită alături de bunica iubitoare şi părinţii buni lângă un brad împodobit.

 Îmi vin în minte câteva versuri în fiecare an, când ninge, se apropie Crăciunul, şi întâlnesc copii sărmani cerşind pe străzi:

„Era oraşul alb, ningea-n oraş./ Pe uliţi seara s-aprindeau lumini/ Şi becuri colorate în vitrini/ Şi-n fiecare ram păpuşi,/ peteală, îngeri de carton, ghiduşi....”

Sora cea mare a învăţat-o foarte repede. Deşi nu-i plăcea prea mult, a recitat-o în anul acela cu mare succes la serbarea de la serviciul tatei, unde a primit aplauze şi multe cadouri.

Anul următor, când s-a apropiat Crăciunul, i-a spus celeilalte surori:

– Nu vrei să spui tu poezia? Dacă vrei, ţi-o dau s-o înveţi.

– O ştiu, a răspuns aceasta, pentru că luase foaia pe furiş şi o învăţase, uimită de atâta generozitate dar dornică să primească aplauze şi cadouri.

Nu am înţeles decât târziu de ce anul următor nu a mai vrut nici ea să recite poezia, deşi, cum am intrat în hala imensă şi a venit "Moşul", în aplauzele celor adunaţi acolo acesta a spus:

– Ia, să vedem dacă fetele lui nea Sandu sunt pe aici să ne recite „Fetiţa cu chibrituri”.

Timpul trecuse, eram de acum la şcoală, ştiam să citesc şi să scriu. Vara câte o strofă, câte o strofă, am învăţat toată poezia şi abia aşteptam să vină sărbătorile de iarnă să o recit. A venit ziua mult-aşteptată, iar surorile m-au anunţat înaintea plecării de acasă:

– Anul acesta e rândul tău să spui poezia.

– Mă lăsaţi să o spun eu? am întrebat emoţionată.

– Sigur, cu mare plăcere, au răspuns aproape într-un glas, uitându-se complice una spre alta.

Când am intrat în hala mare, becurile multicolore luminau bradul imens împodobit cu minunăţii: dulciuri, jucării, ghirlande nesfârşite, peteală, iar jos, lângă brad era făcută o scenă.

Pe un scaun urma să stea "Moşul" iar pe un piedestal mititel se urca fiecare copil pentru a spune poezia pe care o învăţase. Stăteam aproape de brad şi inspiram mirosul proaspăt de răşină. Deasupra capului era un cornet luuung. Acesta îmi ajungea până aproape de nas, aşa încât simţeam mirosul fin de bomboane. Mă uitam în toate părţile şi mi-aş fi dorit mult de tot să întind mâna, să iau cornetul, dar ştiam că mama nu ar fi fost niciodată de-acord cu aceasta. A venit rândul nostru să urcăm câte una pe scenă. Surorile au urcat, au spus câte o poezie scurtă şi-au luat cadourile, apoi s-au retras mai spre uşă, oarecum supărate. Peste puţin timp aveam să aflu de unde venea supărarea lor, dar şi refuzul de a mai spune poezia.

– Ia să auzim poezia, a spus "Moşul", luându-se pe genunchi şi arătându-mi câteva pachete mari, frumos ambalate.

"Fetiţa cu chibrituri

Acum o carte veche răsfoiesc,

Mă doare amintirea câd citesc.

O filă, altă filă, un desen,

E cartea nordicului Andersen.

Povestea-i tristă, dar adevărtă

Şi nu începe cu..."A fost odată..."

Zăpada albă scârţâia sub paşi,

Era oraşul alb, ningea-n oraş.

Pe uliţi seara s-aprindeau lumini

Şi becuri colorate în vitrini,

Şi câte-un brad la fiecare geam,

Sclipea cu lumânări aprinse-n ram.

Şi-n fiecare ram păpuşi,

Peteală, îngeri de carton, ghiduşi…

În clinchet sănii lunecau uşor.

Grăbit era oricare trecător.

Doar o fetiţă rămânea pe străzi

Să rătăcească noaptea prin zăpezi.

Fetiţa era singură pe lume,

Doar bunicuţa îi spunea pe nume.

Însă bunica gârbovă, batrână

Plecase-n cimitir de-o săptămână.

Şi nu era în lumea asta cine,

C-o vorbă caldă viaţa să-i aline.

Fetiţa deci în haine zdremţuite,

Vindea acum pe uliţe chibrite.

Şi-aveau boierii vorbe de dojană

"De mică păcătoaso ceri pomană?"

Chibritele rămas-au nevândute

Şi noaptea cobora pe neştiute.

Crunt viscolul învârteja zăpada.

Ţipenie de om; doar ea şi strada.

Găsi un gang de vânt să se ferească

La flăcări de chibrit să se-ncălzească

Şi scăpără un băţ şi încă unul,

În case boiereşti era Crăciunul!

O brad frumos în casele avute.

În gang fetiţa scăpăra chibrite.

Nu mai simţea nici viscolul sălbatic

În jurul ei jăratec şi jăratec.

Nu mai era-n gang, ci-n casă luminoasă

Şi-o vatră caldă dogorea în casă,

Şi-o masă-ntinsă, plină cu bucate,

Şi-un brad cu ramuri mari şi încărcate.

Porni fetiţa  mâini spre brad să-ntindă

Şi bradu-nalt crescu până la tindă

Şi pân la cer cresu cu ramuri grele

Bunica îi zâmbea blândă din stele;

Bunica o chema la ea să vină

Păsări cântau şi-n brad era lumină.

Aşa se stinse ultimul chibrit

În mâna fetei mici care-a murit.

O filă, altă filă, un desen:

E cartea nordicului Andersen..."

Am recitat-o fără nici o poticnire, atât de frumos, încât femeile din faţă plângeau cu nasurile în batiste. În ropote de aplauze am coborât de pe scenă şi, când tata mi-a luat pachetele din braţe, am profitat de neatenţie şi pentru că era atât de aproape de mine, am înşfăcat cornetul cu bomboane violete. Eram convinsă că îl meritam din plin, după succesul avut. Am încercat să mă strecor prin mulţime când un băiat cu mult mai mare decât mine mă apucă de mânecă şi îmi şuieră la ureche.

– Sunteţi toate trei niște „fetiţe cu chibrituri”!

M-am smuls din strânsoarea puştiului şi am alergat spre surorile, care au urmărit toată scena.

– Ei, ai văzut de ce nu mai vrem noi să recităm poezia?

Fără a fi impresionată de incident, mi-am pipăit buzunarul de la palton să văd dacă mai am preţiosul cornet cu bomboane.

L-am scos şi desfăcându-l, le-am dat să guste din ofranda Crăciunului.

*

Am spus poezia mulţi ani, la serbările şcolare, în tabere, la serbările de Anul Nou, identificându-mă adeseori cu fetiţa din poveste, iar porecla de „Fetiţa cu chibrituri” nu m-a deranjat niciodată.
de DORINA STOICA(poezia nu-mi apartine, nu mai tin minte autorul)