Priveam lanurile de grâu de pe celălalt deal, şi le
vedeam cum sub arşiţa amiezilor de vară, îşi schimbau de la o zi la alta
culoarea, devenind tot mai blonde asemenea codanelor satului. De dimineaţă ne-a
trezit din somn zgomotul infernal, făcut de combinele roşii, uriaşe, în drum
spre tarlale pentru a începe treieratul.
Cel două femei, la fel ca toţi sătenii, erau plecate
pe câmp odată cu primii zori.
Mergeam şi noi, când soarele cobora spre asfinţit, cu
trăistile, să aducem boabe rămase de la treierat pentru mulţimea de păsări de
pe lângă casă.
Tot tineretul vorbea despre hora din deal, prilej de
mare bucurie după munca de o săptămână a sătenilor. Se discuta numai despre
acest eveniment mult aşteptat. Era momentul când se aduna tineretul, se legau
prietenii şi uneori se puneau la cale căsătorii. Venea fanfara de la Valea Mare,
renumită pentru măiestria cântărilor, se aprindea la miezul nopţii un foc uriaş,
se dansa, şi se cânta până spre dimineaţă.
Mare bucurie și la noi în ogradă!
Încă de dimineaţă împreună cu mătuşa, nu tocmai
tânără dar nici atât de bătrână încât să nu mai spere să-şi găsească un mire pe
măsură, fetele îşi călcau rochiţele cu multe volane şi jupoanele albe cu dantelă,
scrobite straşnic, iar fierul de călcat, înfierbântat de cărbuni, nu se odihnea
o clipă.
Ce mult îmi plăcea acest fier de călcat. Pus bine
într-un colţ unde stătea prăfuit, nu aveam voie să mă joc cu el. În ziua aceea,
de dimineaţă era scos, şters bine de praf, scuturat, iar talpa era frecată până
te oglindeai în ea, cu o bucăţică de postav aspru. Cu un cleşte era umplut cu
jar şi lăsat câteva minute să se încingă. Aveam sarcina să-l vântur întruna ca
să fie cărbunii mereu încinşi şi, cu toate că era destul de greu, urmăream cu
plăcere cocoşul de la vârf, ce părea să zboare într-un nor de cenuşă. Urma
pusul părului pe moaţe şi vopsitul unghiilor cu lac roşu dintr-o sticluţă
ascunsă într-un loc doar de ele ştiut, iar la sfârşit maimuţărelile din faţa
oglinzii.
Mă tot învârteam pe lângă ele, străduindu-mă să mă
fac utilă şi tare aş fi vrut să le întreb dacă voi merge şi eu la aşa mare
petrecere. Cu rochiţa cea mai bună în mână aşteptam să termine de călcat şi
plină de speranţă o netezeam cu fierul aproape răcit iar inima îmi bătea tare, de
teamă că nu mă vor lua cu ele.
– Ia du-te şi adu nişte porumb în lapte, să
coacem la focul de tabără de pe deal – îmi spuse mătuşa.
– Vreţi să plecaţi fără mineee – am scâncit
nemulţumită.
– Lasă că te aşteptăm!
A durat ceva timp, deoarece alesul porumbului pentru
copt nu era o treabă uşoară. Când m-am întors, curtea era pustie. Am intrat în
casă, dar nici urmă de surori sau de tanti Ileana, doar o undă firavă de eau de
cologne de lăcrămioare plutea în aer... M-am aruncat plângând pe pat şi eram
aşa de mâhnită, încât nu voiam decât să mor. La vârsta aceea credeam că moartea
este un fel de somn din care te trezeşti atunci când îţi trece supărarea. Dintr-odată
lacrimile au dispărut. Pe masă sticluţa cu ojă parcă mă aştepta. Am luat-o şi
pe muşamaua nouă din cameră am început să desenez până când în sticluţă nu a
mai rămas decât o picătură de ojă, dar şi aceea s-a uscat până a doua zi. În
timp ce desenam supărarea a trecut asemenea unei ploi repezi de vară. Am ieşit
pe prispă să ascult fanfara şi să văd focul care lumina petrecerea. Îmi doream
să treacă mai repede timpul, să nu mai fiu atât de mică, pentru a putea merge
şi eu la hora din deal.
Odată cu răcoarea nopţii, braţele iubitoare ale
bunicii au coborât peste mine iar din palma ei au răsărit două cuburi de zahăr,
bunătăţi păstrate în lada de zestre încuiată menite să îndulcească o supărare
de copil.
(de Dorina Stoica din "Raiul în care am fost")
