Impresii de cititor

Am parcurs această carte cu marea curiozitate de a descoperi esenţa fiecărei pagini în care autoarea a reuşit să transmită într-un mod cu totul remarcabil trăirea intensă a unei epoci despre care majoritatea celor care au trăit-o şi au beneficiat din plin de privilegii, din meschinărie, nu vor să vorbească sau să-şi amintească.
Comunismul a provocat grave traume atât celor ce au fost persecutaţi, calificaţi drept duşmani ai poporului pentru convingerile lor politice diferite sau pentru originea lor, dar şi celor ce au fost transformaţi, cu voie sau fără voie, în instrumente de execuţie a sarcinilor trasate, chiar dacă au fost
privilegiaţii sistemului.
Personajul principal al volumului, primăriţa, un caz real, este unul dintre acele puţine exemple de persoane care a avut curajul să-şi destăinuie experienţa de viaţă constând în marea transformare a identităţii unui om născut să fie altfel, să aibă alte aspiraţii.
Cartea trebuie citită şi recitită pentru a înţelege sensul real al expunerii experienţei de viaţă a unui om care doreşte să atragă atenţia într-un mod admirabil de sincer şi de simplist asupra monstruozităţii reale a ceea ce a însemnat în esenţa lui comunismul, regim diabolic într-o preocupare permanentă de a distruge sau de a anihila personalitatea fiecărui individ.
Comuniştii aveau nevoie de omul marionetă, care trebuia doar să execute ceea ce se dispunea, fără să-i se permită reacţii sau opinii.
Chiar dacă nu conştientizează sau nu recunosc, sunt încă foarte mulţi acei favoriţi, adică executanţii devotaţi ai vechiului regim, care au rămas cu adevărate sechele, irecuperabili şi neadaptabili regulilor democraţiei , crezând că totul li se cuvine sau că sunt cu adevărat cineva pentru slugărnicia cu care au
servit partidul odinioară, deşi au pus în aplicare cele mai josnice mijloace pentru a fi în frunte.
Ca persoană ce am studiat mii de documente din Arhivele Statului privind instalarea puterii comuniste în perioada 1944-1950 într-un oraş cu o valoroasă tradiţie culturală, am rămas cu adevărat cutremurată de maniera socio-psihologică în care s-a acţionat, etapă cu etapă, precis şi insistent pentru construirea noii societăţi. Similar s-a acţionat în fiecare localitate, oricât de mică ar fi fost ea, prin urmare, primăriţa este unul din „n” exemplele de succes ale „epocii de aur”. Ceea ce nu au putut anticipa în cazul personajului nostru făuritorii epocii înfloritoare, a fost tocmai această zi a „judecăţii”când adevărul este consemnat pentru eternitate.
Multe din trăirile personajului principal al cărţii în raport cu semenii sunt definitorii perioadei prezentate cu o precizie şi o elocvenţă dezarmantă. Este absolut impresionant modul în care scriitoarea Dorina Stoica a reuşit să surprindă secvenţele care să definească în profunzime transformarea societăţii, impunerea femeii în viaţa publică şi politică conform modelului Elena Ceauşescu. Sistemul de relaţii, micile afaceri la negru, preocuparea permanentă a celor din jur de a fi mereu atenţi la gesturile semenilor, la preocupările pe care le au aceştia şi la modul în care îşi trăiesc viaţa clipă de clipă, indică gradul de pervertire a omului lipsit de personalitate şi de demnitate.
Cartea mai are meritul deosebit de a ne prezenta evoluţia şi transformarea satului românesc dintr-unul sărac, în unul prosper, de unde toată lumea avea dreptul să se îndestuleze pentru că totul era al obştii.
Pentru a înţelege de ce în existenţa unei societăţi nu trebuie să se mai repete greşeala instaurării unui regim dictatorial, alături de cărţile documentare, elaborate strict conform regulilor de specialitate, se impune existenţa unui număr cât mai mare de astfel de cărţi în care să se consemneze cât mai corect şi obiectiv mărturiile celor ce au trăit experienţa de tristă amintire numită comunism.
Numai astfel noile şi viitoarele generaţii vor putea înţelege dramele existenţiale ale semenilor care au avut neşansa de a se fi născut şi trăit epoca comunistă, aparent prosperă şi înfloritoare, dar distructivă în esenţa ei numită identitatea individului, lipsit complet de libertatea de a gândi şi de a semanifesta în conformitate cu aspiraţiile lui.
Noua carte a scriitoarei Dorina Stoica o aşteptam demult. Autoarea merită respectul şi preţuirea noastră pentru curajul şi strădania de a-şi aduce contribuţia la cunoaşterea reală a comunismului.
Geta Modiga

Bietul om sub vremi Pim 2012

Editura Pim Iași 2012
Persoanele care doresc sa comande cartea ma pot contacta la adresa dorinastoica14@yahoo.com sau pe f.b. Stocul initial s-a epuizat.

O altfel de carte despre comunism -"Bietul om sub vremi"

 Precuvantare la "Bietul om sub vremi", o altfel de carte despre comunism

Cartea de faţă s-a ţesut pe baza unor scurte însemnări. Au fost doar câteva fraze scurte, scrise în grabă la intervale mari de timp, pe parcursul a cinci ani. Acestea au ajutat memoria să retrăiască vremuri cenusii, dureroase. Timpul a şters mult, dar nu tot, şi mai ales nu a reuşit să şteargă sentimentul de frustrare, de nemulţumire, de însingurare în mijlocul oamenilor. Rememorarea acelor vremuri este necesară înţelegerii prezentului. Tinerii şi generaţiile viitoare trebuie să conştientizeze faptul că regimul comunist, sub aparenta dragoste și grijă faţă de om, ascundea cu perfidie adevăratul scop: distrugerea unicităţii fiinţei umane şi transformarea acesteia într-un robot, într-o creatură impersonală, care să execute mecanic toate dispoziţiile primite pe cale ierarhică.
Există un adevăr incontestabil: în timpul regimului comunist aproape orice persoană, indiferent de sex, naţionalitate sau religie, care avea un dosar de cadre corespunzător, putea accede până la cele mai înalte funcţii în partid şi în stat. Pentru aceasta erau necesare studiile liceale, să ai origine sănătoasă adică să nu provii din familie de chiaburi sau de legionari şi să nu ai condamnări. Clasa muncitoare era pepiniera de recrutare a viitorilor activişti. Partidul se ocupa de pregătirea superioară şi de cea postuniversitară în domeniul politic şi al conducerii, prin şcolile de specialitate care porneau de la trei luni şi mergeau până la patru ani, fiind urmate destudiile postuniversitare. Aceste şcoli aveau capacitatea de a educa, învăţa dar şi de a cizela comportamentul acelui individ care avea să devină conducător. Urcarea treptelor era accesibilă oricui era devotat partidului, avea şi ceva inteligenţă nativă, familia nu era pe primul plan, voia o carieră şi punea interesele partidului mai presus de propria persoană.
Comunismul este prezentat în această carte prin experienţa de viaţă a unui om simplu, chinuit de lipsuri, dar fericit pentru că a fost recrutat de către serviciul de cadre al partidului condus de Elena Ceauşescu. Acţiunea cărţii se petrece în ultimii cinci ani ai comunismului (1984 – 1989), ani marcaţi de multe lipsuri, de profunde dezamăgiri şi de revolte individuale înăbuşite în lacrimi ascunse de neputinţă.
Smulsă de lângă familie, convinsă prin metode perfide să accepte condiţiile impuse, personajul principal al acestei cărţi, deşi nu avea pregătirea profesională şi nici forţa fizică necesare, a fost numită într-o funcţie de răspundere, care nu i se potrivea şi pe care era nevoită să o înveţe din mers şi să o îndeplinească aşa cum dispunea conducerea partidului.
Alegerile erau falsificate de către oameni special pregătiţi în acest sens, care îşi cunoşteau bine meseria. Poliţia politică a partidului era vigilentă la orice greşeală a celor care erau puşi de către partid să conducă. Rotirea cadrelor nesupuse sau compromise, dar insuficient de rebele sau de compromise pentru a fi înlăturate, era o altă metodă de a-i face pe cei care aveau funcţii să fie mereu pregătiţi sufleteşte pentru o mutare dintr-o localitate în alta sau dintr-o funcţie în alta. Rolul femeii în societate era exagerat şi forţat. Viziunea îi aparţinea Elenei Ceauşescu, care dorea să-şi consolideze, ca femeie, propria ei poziţie de conducător şi să aibă în spatele ei un regiment de activiste devotate partidului şi mai ales devotate ei!
Cartea intitulată „Bietul om sub vremi“ prezintă viaţa unei tinere muncitoare, o familistă convinsă, care locuia într-un apartament din blocurile muncitoreşti. Prima ei greşeală a fost să intre în partid. A doua greşeală a fost să accepte să meargă la o şcoală de partid de un an. Prin metodele specifice vremii şi practicii de partid a fost nevoită să meargă să lucreze acolo unde o trimitea partidul. S-a trezit instalată ca primăriţă. A fost impusă. Cei 99% de alegători obligaţi să vină la vot, pentru a valida alegerile, nu au votat-o. Aceasta era practica vremii şi a regimului comunist. Cu ce se alegeau votanţii? Îşi exercitau dreptul constituţional în mod formal şi obligatoriu şi se alegeau cu un primar indezirabil! Şi-a neglijat familia, educaţia copilului, dar a încercat să fie eficientă în munca încredinţată. Nu a reuşit în ultimii cinci ani ai comunismului românesc, cât a deţinut funcţii în partid, să devină ceea ce doreau comuniştii: omul lipsit de personalitate. De neadaptarea şi de naivitatea ei au profitat toţi acei care au fost, sunt şi vor fi în satul unde a fost trimisă de partid să execute sarcinile trasate, adică acei pioni principali şi vistierii tuturor secretelor şi ai bunătăţilor. Fiecare întâmplare povestită este o rană deschisă care încă doare.
Evenimentele din ’89 o găsesc pe femeie complet nepregătită, valul de ură şi de răutate o spulberă. Deşi alungată din funcţie de nişte persoane aflate la limita moralităţii, reuşeşte să părăseasccă în viață acea comună în după-amiaza zilei de 23 decembrie 1989.
Nu scriam niciodata aceasta carte daca nu as fi aflat de pe diferite site-uri de socializare părerile unor tineri născuți dupa anii 1985-1990 despre acele timpuri pe care nu le-au trait. Lipsiți acum la 23 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 de perspectiva si de speranta în viitor mulți dintre ei spun "era mai bine pe vremea  comunistilor".

Autoarea

Cuvantul cercetatorului

Despre cartea "Bietul om sub vremi"

Cuvântul cercetătorului Ca tânăr istoric, recunosc, nu am pus decât rareori preţ pe memorialistică. Iar asta cu toate că între izvoarele principale pe care se bazează istoricul, alături de documente, presă şi bibliografie edită, memoriile sunt o sursă complementară de informaţie. Trebuie spus însă că greutatea fiecărui astfel de izvor este dată nu atât de bogăţia informaţiei sau de calitatea ei, ci mai ales de opţiunea cercetătorului. Acesta are mână liberă să acorde credit unuia sau altuia din izvoarele amintite mai sus. Poate de aceea vedem astăzi, specialişti în istoria comunismului românesc care pornesc de la aceleaşi fapte sau evenimente dar trag întotdeauna concluzii diferite. La acest fapt contribuie nu lipsa informaţiei, ci dimpotrivă bogăţia ei şi nici perspectiva unilaterală a documentelor, care poate fi completată cu ceea ce oferă istoria orală sau memorialistica. Din fericire, această din urmă resursă este astăzi destul de bogată şi variată, încât istoricul şi nu numai el, are la dispoziţie oricare din variante sau perspective îi convin. Din nefericire, memorialistica este cea mai subiectivă resursă pe care o avem la dispoziţie, iar asta nu pentru că autorii ar deforma cu bună ştiinţă trecutul ci pentru că, în general, trecutul suferă o continuă schimbare atât în memoria noastră cât şi în momentul în care hotărâm să-l consemnăm pe hârtie. O problemă majoră o constituie acele scrieri memorialistice croite nu pentru a clarifica un eveniment, o perioadă, un proces etc. ci pentru a scuza, dezinforma sau chiar manipula cititorii. Este cazul, de pildă, a unor foşti lucrători ai Securităţii. În cărţi sau articole, tot mai multe în ultimii ani, aceştia acreditează ideea că Securitatea nu a fost decât un serviciu de informaţii clasic, cu angajaţi bine intenţionaţi şi patrioţi care, cu foarte mici excepţii şi pentru o scurtă perioadă, au folosit cele mai dure măsuri de represiune asupra populaţiei, doar la presiunea consilierilor sovietici. Este tot mai limpede astăzi, când există atâtea surse alternative de informare, că avem de-a face cu o imensă dezinformare şi totodată cu o încercare de convingere a publicului că foştii securişti îşi merită pensiile, ei nefiind responsabili nici într-un caz de ororile comunismului. Fără îndoială cel mai bun dispozitiv pe care îl putem folosi pentru a depista asemenea scrieri este un filtru critic propriu asociat cu o confruntare cât mai frecventă cu alte surse axate pe acelaşi subiect. Astfel, istoricul poate să desluşească ceea ce este sau nu apropiat de realitate, ce este adevăr sau manipulare. Am făcut această incursiune pentru a arăta de ce trebuie să ne ferim şi totodată pentru a sublinia faptul că memorialistica cinstită în România de azi, e din ce în ce mai firavă. Făcând parte din această ultimă categorie a scrierilor memorialistice, volumul d-nei Dorina Stoica, Bietul om sub vremi, reprezintă, în opinia noastră, o excepţie. Este, în primul rând, una din preţioasele surse de informare pentru cine vrea să cunoască sau să rememoreze atmosfera din România anilor ’80. Iar pentru a vedea cât adevăr e în ceea ce a scris autoarea, e suficient să aruncăm o privire pe documentele aflate în dosarele Securităţii, îndeosebi pe cele referitoare la starea de spirit a populaţiei. Dăm un singur exemplu: atunci când vorbeşte de drama alimentelor de bază, autoarea menţionează: Prin anul 1980 criza alimentelor de bază începuse să fie simţită, iar cozile la carne, lapte, ouă, uleiul, făina şi pâinea raţionalizate ne făceau adeseori să privim cu nostalgie în urmă cu 10, 15 ani când magazinele erau pline cu de toate şi cozile erau ocazionate doar de produsele de import. Iată şi versiunea reţinută într-un document din arhivele Securităţii, într-un Buletin cuprinzând comentarii referitoare la „aprovizionarea cu alimente” (din 7 iulie 1981): Numeroşi cetăţeni, în scrisorile adresate unor rude, cunoştinţe ori prieteni din ţară sau din străinătate, fac referiri la „dificultăţile pe care le întâmpină pe linia aprovizionării cu bunuri alimentare de strictă necesitate”. De regulă, comentariile respective vizează următoarele aspecte: - lipsa din unităţile alimentare a unor produse de bază (zahăr, ulei, brânză, unt, lapte, mezeluri, carne etc.), ori existenţa acestora în cantităţi neîndestulătoare; - calitatea „îndoielnică” a unora dintre acestea; - „micii producători” îşi vând produsele la preţuri exagerate, nerespectând mercurialele; - tendinţa unor cetăţeni, în special pensionari, de a cumpăra în cantităţi excesive o serie de alimente, motivând „că aprovizionarea va fi din ce în ce mai dificilă”; - se reclamă, în mod frecvent, „risipirea” unei mari cantităţi de timp pentru efectuarea aprovizionării. Reţin atenţia unele propuneri „de a fi cartelate alimentele de bază” întrucât „acestea, fiind puse în vânzare de obicei dimineaţa, sunt accesibile numai celor care nu lucrează, îndeosebi pensionarilor” (vezi Arhiva CNSAS, fond Documentar, dosar nr. 13 421, vol. 192, f. 19). Poate că această confruntare sau comparaţie între volumul de faţă şi unul din numeroasele documente aflate în arhivele româneşti nici nu ar mai fi fost necesară. Vor fi, probabil, mulţi cititori care vor spune atunci când vor citi acest volum că lipsurile şi criza economică din anii 80 sunt bine cunoscute de toată lumea. Da, probabil aşa este, cu o singură excepţie - generaţia tânără. Ei bine, d-na Dorina Stoica, pune la baza efortului domniei sale, tocmai acest argument, ca generaţia care nu a cunoscut experienţa anilor 80, să nu regrete nimic din ce a însemnat comunismul românesc. Experienţa domniei sale, plecată din fabrică pentru a prelua o funcţie de conducere într-o comună din judeţul Vaslui (întâi ca secretar cu propaganda şi apoi ca primăriţă), este prezentată pe larg, fără a neglija contextul şi atmosfera din societatea românească nemulţumită de un regim politic aflat în agonie. Sunt deosebit de interesante referirile la mecanismele intime prin care PCR îşi selecta cadrele de nădejde. La fel, metodele prin care unii sau alţii erau determinaţi să accepte deciziile luate la vârful organizaţiei de partid judeţene, în pofida opoziţiei lor, modul cum avea loc rotirea cadrelor, moralitatea acestora, protecţia totală de care se bucura un membru de partid cu funcţie, chiar şi când săvârşea acte penale etc. sunt bine surprinse şi prezentate echilibrat. Este astfel, tot mai evident, mai ales când avem acces şi la alte surse de informaţie, că nomenclatura de partid, locală şi cu atât mai mult cea de la vârf, aveau imunitate nu doar în faţa Justiţiei, dar era scutită şi de orice fel de neplăceri din partea Securităţii. Recrutaţi pe bază de dosar, cu „origine sănătoasă” şi educaţie medie, disciplinaţi, cu o aprigă dorinţă de afirmare, activiştii de partid formau o categorie aparte, chiar în interiorul PCR. Aceasta şi pentru că ei constituiau pepiniera de cadre de conducere pentru toate structurile administraţiei locale şi centrale. Lor le erau subordonate toate unităţile economice, de ordine publică şi cele culturale din arealul în care erau responsabili. Desigur, această autoritate şi avantajele aferente aveau un preţ: implicare şi disponibilitate totală faţă de orice misiune primită pe linie de partid. Pe lângă faptul că sarcinile curgeau în valuri, de la judeţ sau de la Bucureşti, şi consumau tot timpul celui în cauză, orice infidelitate putea fi aspru pedepsită. Dosarul de cadre - periodic îmbogăţit cu referate de cadre şi caracterizări avea influenţă decisivă atât asupra numirii în funcţii cât mai înalte dar şi a destituirii celui vizat. Întrucât multe din aceste dosare de cadre sunt astăzi accesibile, structura şi limbajul lor fiind cam aceleaşi pentru întreaga perioadă comunistă, putem oferi, cu titlu de exemplu, o scurtă descriere a acestora. Referatele de cadre (în general, întocmite în momente critice pentru cel vizat) conţineau: - data – anul din care este membru P.C.R. sau U.T.C. - data şi locul naşterii - originea socială (muncitorească sau ţărănească) - pregătire şcolară - profesia de bază - situaţia militară - starea civilă - limbi străine cunoscute - data de la care era încadrat în câmpul muncii şi postul care îl ocupa în momentul respectiv. Urma apoi o scurtă prezentare a ocupaţiei şi averii părinţilor, după care o biografie detaliată a subiectului de la terminarea claselor primare până în momentul în care i se făcea referatul, îi erau prezentate părţile bune ale caracterului sau muncii depuse ca apoi să i se puncteze aspectele negative ale personalităţii şi să fie arătată slaba prestaţie în cadrul muncii. Erau apoi prezentate rudele şi legăturile pe care le avea activistul precum şi apartenenţa lor politică, avere etc. Urma, la final, concluzia care este uneori identică şi destul de dură la majoritatea referatelor: „În concluzie, considerăm că [subiectul] deşi a obţinut unele rezultate în muncă, însă fiind lipsit de dragoste şi voinţă faţă de munca de partid şi însuşi el a manifestat că această muncă este grea pentru el, nu prezintă perspective…” sau „ţinând cont de originea socială a [subiectului], precum şi de rudele apropiate cu care întreţine legături (sora – învăţătoare, membră activă a mişcării legionare, soţia fiică de chiabur), nu suntem de acord cu această propunere” (numirea într-o funcţie oarecare). Cei care se ocupau cu urmărirea activităţii membrilor de partid cu funcţii şi cu cercetarea biografiei lor nu făceau parte, cum s-ar crede, din Securitate. Fiecare minister sau instituţie centrală avea o direcţie de cadre (sau personal) căreia îi corespundea în plan local câte un serviciu pe acelaşi profil. Toate aceste structuri formau o reţea prin care indivizii capabili şi loiali erau plasaţi în locurile de care partidul avea nevoie. Lucrătorii din aceste servicii de cadre erau adevăraţi zei, fiind cei care printr-o caracterizare sau referat negativ puteau contribui la căderea titularului dosarului. Fără îndoială, ultimul cuvânt îl avea totuşi şeful organizaţiei de partid, secondat de instructorii de la Comitetul Central sau cei din Colegiul de Partid. Un membru de partid ajungea doar cu acordul prim-secretarului judeţean pe mâna Securităţii, şi asta doar în două situaţii: atunci când respectivul era dorit ca şi colaborator sau persoană de sprijin într-un mediu aflat în atenţie sau atunci când era dat afară din partid pentru „comentarii duşmănoase” sau alte abateri. Toate aceste mecanisme intime ale regimului politic patronat de Nicolae Ceauşescu sunt astăzi cercetate de o pleiadă de cercetători care încearcă să răspundă la, de acum, banala întrebare: Cum a fost posibil? De aceea, din punct de vedere istoric orice contribuţie realizată cu bună credinţă e menită să ridice câte puţin din vălul care acoperă istoria noastră în anii socialismului totalitar. Înţelegerea acestor resorturi profunde de către cititori nu poate fi realizată prin prezentarea într-un limbaj sec şi academic. Şi aici, ca şi în alte vremuri, observaţia lui Nicolae Iorga rămâne valabilă: pe lângă material şi metodă, important e stilul în care e scrisă istoria. Din această perspectivă, pana d-nei Dorina Stoica alunecă cu o deosebită graţie peste epoca domniei sale. Portrete creionate impecabil, fie numai şi dintr-o trăsătură, viaţa satului redată în amănunte contrastante (de la „rezervele” din cămara primăriţei şi până la serile artistice de la căminul cultural), moralitatea celor din conducerea de partid, plocoanele pentru trecerea examenului de la Academia „Ştefan Gheorghiu” etc. toate descrierile sunt dovada unui îndelungat exerciţiu în mânuirea condeiului. Volumul d-nei Dorina Stoica poate fi socotit totodată un adevărat scenariu de film. De altfel, folosind tocmai această metodă a secvenţelor cinematografice, autoarea ne pune nu în faţa unui text scris ci a unor imagini în derulare rapidă, a unor scurte filme documentare despre viaţa la ţară în comunism. Nu pot, în final, decât să o felicit pe autoare şi să-i mulţumesc pentru excepţionalul text cu valenţe istorice dar şi literare. Volumul domniei sale face mai mult decât o duzină de teze de doctorat scrise şi publicate în ţară sau în afară pe tema prăbuşirii comunismului românesc!

 Dr. Liviu Ţăranu Bucureşti, 17 august 2012

Pretext la o carte

Pretext la o carte

   Dorina Stoica, o ființă aparent miculuță, dar plină de inimă a început să iasă mai curajos în lumea literelor ca să-și împlinească un vis din adolescență. Și iată că ne dovedește prin sârguință și talent, cu cărțile pe masă:”De la poezie la rugăciune ”(poezie religioasă) Ed. “Sfera”, Bârlad, 2008,  “Daruri”(poezie),Ed. “Cronica”, Iași 2009, ”Raiul în care am fost”(proză scurtă), Ed.”Sfera”Bârlad 2011,”Izvorul îndepărtat”(poezie religioasă), Ed. Pim 2011 și acum în clipa de față, volumul de proză intitulat „Bietul om sub vremi” apărut tot la editura ieșeană Pim, 2012.

   A boteza o carte, presupune fără îndoială, un gest ritualic și responsabil înaintea bibliotecii universale a posterității. Unii scriitori se delimitează, singularizează prin titluri total originale, în răspăr, în surpriză, șocant, alții dimpotrivă, sub influența culturală, preiau sintagme celebre ca să atragă luarea aminte a contemporanilor că a mai trăit și a mai scris și altcineva înaintea lor.  Așa se întâmplă, de data aceasta, și cu noua apariție editorială a Dorinei Stoica. S-a oprit la cunoscutele cuvinte ale cronicarului sceptic Miron Costin al cărui „țenchiu” prin decapitare în anul 1691 nu i-au mai dat norocul să-și desăvârșească opera că “nu sunt vremile sub oameni, ci bietul om sub vremi”  acceptându-și viața trăită în comunism (ca activist de partid și ca primăriță) ca un  determinism sau ca o fatelitate.

   Structura operei nu iese din tiparul tradițional: după „Cuvântul cercetătorulu”i ce-i aparține istoricului Liviu Taranu, consilier superior C.N.S.A.S București, după o succintă „Precuvântare”în care autoarea își motivează și ne explică rosturile intime ale acestei cărți, urmează patru capitole: Cap I-“Vremea schimbării”, Cap II-„De la oraș la sat”, Cap III-„Primărița” Cap IV- „Bietul om sub vrem”i. O „Postfeță” de atitudine actuală democratică, anticomunistă semnată de Geta Modiga, cunoscută ziaristă, încheie fericit un univers atractiv încadrabil în literatura de frontieră care este memorialistica.

   Eu nu voi lua sub observație cu precădere ideologia volumului, nu voi face referiri la întâmplări, personaje, deși unele dintre ele sunt așa de transparente (“sar în ochi” cum se zice), încât și mie îmi apar cunoscute, eu cel care pe aceea vreme (1984-1989), când se desfășura acțiunea prezentei cărți mă aflam în Transilvania ca profesor. Voi lua sub lupă, atât cât este posibil, valențele propriuzis artistice răsărind fieresc din aceste pagini de rememorare autentică. Bine ar fi fost dacă Dorina Stoica ar fi ținut un jurnal, însă și așa narațiunea desfățurată subiectiv, la persoana I utilizând cu precădere imperfectul narativ și perfectul compus, este rezultatul unui narator implicat, un personaj ce filmează din interior ceea ce s-a petrecut (focalizare internă viziune „cu”). Discursul diegetic are fluență, de multe ori întâmpină stilul sec, denudat ceea ce s-a numit “gradul zero al scriiturii”: “La terminarea cursurilor de specializare din București , după nașterea copilului am primit o cameră la căminul de nefamiliști al fabricii, în care am locuit până ce blocul, în care aveam repartizat un apartament cu două camere avea să fie dat în folosință”(pag 23). Păstrează, sub acest aspect, și unele clișee lingvistice ale renumitului limbaj de lemn la modă în epoca de aur. Acum , în epoca așa zis democratică s-a creat deja un nou limbaj înlemnit. Pentru că, nu-i așa?, „totul e super și super de super”!

   Pentru că nu există aceea “punere în abis” (“mis en abise”) a romancierului francez  Andre’ Gide așadar nu a plecat de la umplerea unei pagini albe în momentul trăirii acestor experiențe pentru ca apoi să scrie un roman, ci narațiunea se constitue ca rememorare (după atâția ani!), scrierea domniei sale nu poate fi considerată un roman al experienței (ca Maitrey de Mirecea Eliade), ci o operă de memorialistică ad-hoc: “ Trecuse un an de când eram la țară, era în luna august a anului 1986. Primisem dispoziție de la Comitetul Județean să fac panouri în centrul comunei până la ieșirea din sat. Panourile trebuiau să arate bine și să prezinte creșterile din economia comunei”.   

   Memoria, atât cât este ea suverană, devine pretext și dezvoltă povestirea faptelor și schițează efigia personajelor, făcându-le pe toate credibile și viabile. Pretextul narațiunii se susține pe textul unei adevărate justificări unilaterale aș zice pentru că nu intervine dictonul juridic latinesc „audiator et altera pars”  Personajul (alias autoarea, deși sub pseudonim, Teodora Țâru)  principal ne propune o viziune din interior care nu așteaptă să primească replică! Dintre episoadele narative clare, curgătoare  care se parcurg pe „nerăsuflate”, determinându-l pe cititor să nu lase cartea din mână , cum se spunea odinioară mi-a răsucit mintea unul botezat “Refuzat să intre în P.C.R”; un preot, Serafim Domnescu din satul Ghiduleasa, (a cărui soție Frosica Domnescu era profesoară de matematică, directoarea școlii și informatoare) vine la primărie și mărturisește că vrea să devină membru al partidului communist pentru că îndeplinea toate condițiile trecute în statutul P.C.R. Efectul celor prezentate este, subliniat comic: “ Atunci părintele a scos din buzunar un statut al partidului pe care erau făcute sublinieri cu un creion roșu. – Cetățean al Republicii Socialiste România sunt, optâsprezece ani am împlinit de mult. Om al muncii sunt, că doar și ce fac eu tot muncă e. Recunosc statutul și programul partidului... Condamnări nu am, nu sunt fiu de chiabur, iar părinții nu au fost legionari, a completat preotul după o scurtă pauză”.

   Surprinzătoare este și secvența narativă în care toți informatorii sunt convocați la primărie, o desconspirare comică cu efect bizar: atunci se vedeau toți deodată, fiindcă mai înainte nu se știau între dânșii, iar unul e surprins că nu sunt invitați pe rând: „ A doua zi, pe la ora zece, în curtea primăriei erau cam douăzeci bărbați și câteva femei care mă priveau zâmbind ciudat. Preoteasa de la Ghiduleasa, care era și ea printre cei convocați, îmi zâmbea slugarnic. “Ce-o fi cu ăștia”, m-am întrebat în gând.

-          Poftiți în birou, i-am invitat neștiind încă ce le voi spune.

-          Toți deodată? Am fost întrebată de un țăran vânjos cu buza de jos despicată, care tocmai aflasem că era fratele secretarului primăriei.

-          Toți că doar nu v-oi chema pe câte unul!

S-au uitat unii la alții și au intrat  tăcuți în birou”

   Discursul de tip descriptiv este mai puțin reprezentat, dar autoarea are darul portretisticii , evident: “ Părintele Domnescu era subțire și delicat, avea o figură frumoasă, angelică, și un glas melodios. Vorbea calm și avea un timbru catifelat. Își cântărea cu grijă cuvintele când discuta despre ceva și spunea întodeauna numai ce se cuvine, cerându-și adeseori iertare”   

Vorbele spuse direct în față, pe șleau se combină cu numeroasele aluzii, pertinent comice. De pildă, una de la instruirile de partid județene, care ilustrează perfidia regimului, dar și a oamenilor: „Din mulțimea de activiste și directoare, șefii cei mari își alegeau câte una, uneori și două, după gust pentru a-și petrece ultima seară într-un mod cât mai plăcut. Discret, într-una dintre pauzele instruirii, un activist mărunt de la serviciul cadre, tovarășul Lunecosu  îi șoptea celei alese:

-După instruire, mergi la barul de la hotel. Mă aștepți acolo pentru cazare. Îți ei și bagajul cu tine”.  

   Tipul de discurs dialogic se îmbină cu narativul, dar și cu descriptivul, mai accentuat artistic. De unde, extragem observația că, dacă povestirea este realistă, cu funcție icomică mare, descripția este mai poetică, mai sensibilă: “ În dimineața aceia de sfârșit de martie bătea un vânt cald ce aducea miresme de câmp înverzit. Mugurii de plop erau uriași, cleioși și umezi. Sub adierea vântului de primăvară, odată cu răsăritul soarelui, îi auzeam cum se desfac.”    

   Cartea de proză “Bietul om sub vremi”semnată de autoarea Dorina Stoica m-a determinat să mă întreb, mi-a creat un pretext de gândire social-politică mai ales: - Oare sistemul politico-social este de vină (în speță comunismul) sau oamenii care l-au slujit și l-au înfăptuit cum l-au înfăptuit?

Simion Bogdănescu