duminică, 29 aprilie 2018

Un domn al cuvântului și un neprețuit prieten al Bârladului, Ion N Oprea


Ion N. Oprea 


Să scriu despre cărțile pe care le-a publicat INO (așa cum îi spun prietenii și are mulți și are buni prin toată țara și nu numai), ar fi un efort inutil deoarece fiecare dintre cărțile sale cuprinde spre final note cu toată opera acestui prolific autor și o listă lungă cu notele de lectură și cronicile despre cărțile sale scrise de cititorii săi, mulți și aceștia și răspândiți prin țară și prin lume. Despre domnia-sa poți citit și pe Wikepedia, acolo unde lesne găsești date despre personalități ale culturii naționale și internaționale.
Harnic și consecvent, abordând diferite genuri literare, navigând ca un temerar pe nesfârșitul internet de unde culege texte reprezentative, potrivite temei abordate, conectat prin email cu mulți autori, domnul INO ține pasul cu realitatea vremurilor pe care le trăiește, spirit tânăr, iscoditor și permanent creator.
Răsfoind cărțile pe care aproape lunar autorul le expediază prin poștă colaboratorilor săi, poți avea în față o oglindă uriașă a lumii în care trăim, cu bune dar și cu rele, un fel de mozaic captivant, util pentru documentariști și nu numai. Cărțile pe care le-a publicat octogenarul ziarist și scriitor ar putea umple câteva rafturi dintr-o mare bibliotecă și sunt material documentar oricărui căutător de informații din domenii umaniste, sociale, literare, artistice, memorialistice, istorice, geografice, politice și chiar religioase.
În anul 1951 domnul Ion Oprea termina cursurile liceului Gheorghe Roșca Codreanu! Eu mai aveam un an până să mă nasc! Parcă nu-mi vine să cred că sunt contemporană cu domnia sa și totuși sunt! Anul acesta minunatul journalist, scriitor și om de omenie a împlinit venerabila vârstă de 85 ani.
Pe mine mă lasă fără cuvinte de fiecare data când ocazional, din păcate atât de rar, domnia sa vine la Bârlad la câte un eveniment cultural. Aspectul fizic ce nu trădează anii, acuratețea simțurilor, vioicinea, erudiția dar mai ales bunătatea, toate acestea la un loc te fac să privești trecerea anilor cu seninătate și fără teama că timpul este dușmanul nostru numărul unu.
S-ar cuveni ca Bârladul să-i dedice un eveniment special și să-l sărbătorească, dându-i considerațiunea pe care o merită din plin. Aș merge mai departe (ofensând poate pe unui, pe alții) considerând că merită titlul de Cetățean de onoare! Consecvent și neobosit, de cele mai multe ori pe banii dumnealui publică autori neconsacrați, scoate din negura vremii personalități culturale, istorice sau religioase aproape uitate dând dovadă de respect pentru om și pentru cuvântul scris, având convingerea că prin munca sa va lăsa celor ce vor urma mărturii ale epocii în care a trait și pe care a reprezentat-o și încă o reprezintă cu cinste. Asemenea vechilor cronicari, însă cu mijloce moderne, cu spiritul mereu treaz de journalist profesionist, scormonește trecutul foarte îndepărtat (fiind pasionat de civilizația dacilor), dar are ochiul mereu atent și simțul critic treaz îndreptat spre contemporaneitate.
Mă încearcă o mare emoție dar și recunoștință amestecată cu imposibilitatea de a dărui și eu măcar prin cuvinte în aceiași măsură în care îmi dăruiește domnia sa lună de lună cărți voluminoase, muncă adunată, efort intelectual dar și spațiu în cărțile dumnealui unde mă publică.
Împătimit istoric al presei moldave în mod deosebit, necunoscut atât cât ar merita și neapreciat la justa sa valoare, Ion N. Oprea merită un loc de cinste în bibliotecile noastre, în istoria literaturii române măcar în calitate de cronicar, dacă nu de scriitor și mai ales merită prinosul de dragoste, prețuire și admirație acum, la împlinirea acestei frumoase vârste. Pot afirma cu multă convingere că poate sta alături de alți jurnaliști și autori  mai tineri egalându-i și chiar putând să-i întreacă.
Scurtul meu elogiu se încheie aici! Am dorit să-i adresez doar un mesaj de suflet, din suflet și să-l asigur că pentru mine este un exemplu de perseverență, de temeritate în a înfrunta vremurile, mereu având condeiul harnic și mintea trează.
Să sărbătorim împreuna prin cuvinte, cu o mulține de cărți în față un om de valoare, un bun creștin, un iubitor de neam și țară, un spirit înalt asemenea multor altor spirite alese pe care le-a dat Moldova mea iubită.
La mulți și rodnici ani să ne trăiești, prietene INO!
Dorina Stoica


marți, 24 aprilie 2018

Cunosc o femeie



Cunosc o femeie
cu mâinile foarte lungi
îndreptate spre semeni.
Trupul ei pare crescut pe o inimă
atât de mare în care încap
toți sărmanii pământului, toți orfanii,
toți copii fără sărbători, fără onomastici
și toate mamele care și-au îngropat pruncii.
Cunosc o femeie
căreia îi crește în fiecare dimineață câte
o pereche de aripi pe care le dăruiește
celor triști și singuri învățându-i apoi
să zboare.
Cunosc o femeie
cu cearcăne-adâncite sub ochii
în care se oglindește un petic de suflet
deschis ca o floare de nufăr,
ca o floare de crin,
ca o floare a florilor,
ca o floare de mai.
Cunosc o femeie atât de frumoasă
ce zâmbind printre lacrimi
este a tuturor și a nimănui, Karmen Suciu.(DS)



luni, 19 martie 2018

Nostalgie





M-așteaptă-n grădina de la țară, părul aproape
uscat și nucul cu umbra-i bogată ce făcea
an de an o căruță de nuci, gârbovită
casa bătrână și mărul cu mere
roșii domnești, sub care
în nopți lungi de vară
bunica depăna frumoase
povesti. Acum e în ceruri batrâna și
nu mai e nici fântâna cu apă sălcie,din
care scoteam în copilărie câte-un petic de cer.



duminică, 18 martie 2018

HARUL CE CURGE SPRE CER AL DORINEI STOICA


prof. Florica Patan
Adevăruri general-umane sunt preluate și redate de o conștiință lirică ce a devenit porta-voce a celor oropsiți într-un timp al ostilităților existențiale, prin asumare conștientă și cuprinse în ciclul de poezii spirituale apărute de curând în „Confluențe.ro”  
Citindu-le, intrăm într-un lirism cu valențe confesive, remarcabil prin forța de cuprindere a realității, prin frumusețea și rafinamentul în simplitate al construcției poetice, precum și sinceritatea expresiei.  
Scrise în tonalitate elegiacă, versurile Dorinei Stoica sunt o simfonie a durerii unei existențe bântuite de nenorocul soartei, în care doar mintea sclipește, în adevăruri dureroase, ce-și lasă vălul trist și greu.  
„Pantofii și uniformele refuzau să crească odată cu noi” într-o familie cu mulți copii; „visam că am sandvișuri cu pâine albă și unt” ( „Poem de trecut prin viață” ) este mărturia unui suflet a cărui inimă bate „ca un clopot de mănăstire” , invocând pronia cerească.  
Realitatea tangibilă este figurată în imagini sfâșietoare :„în seara asta nu avem pâine” doar „lacrimile au gust de pâine” . Dar speranța aceleia care la cinci ani avea conștiința propriei maturizări împlinite cu mult înainte de vreme „Dacă aș vorbi oamenii ar înțelege / că sunt cu mult mai înțeleaptă / decât înțelepții lumii” („Pâinea seamănă cu Anușca” ), speranța așadar își urcă sevele în mintea eroului liric sclipind de inteligență: „aștept un tren care să mă ducă în al noulea cer”, pentru că prima și ultima nădejde a celor oropsiți rămâne cerul, altarul nostru de rugăciune.  
Și pentru că Cerul unui suflet ce „poartă universul pe umeri” și „are o foame cumplită de iubire” este darnic pentru toți cu minunățiile simple și adevărate ale vieții în cele spirituale, poeta rostește o rugăciune de mulțumire lui Dumnezeu „cu sufletul fărâmițat în bobițe de mătănii” pentru „că am o pâine pe masă”, „pentru fructe, păsări și flori / pentru soarele care răsare în zori”, „pentru firul de apă”, „pentru harul din a mea mână”, „pentru harul ce curge din mine spre cer”. ( „Dincolo de aparențe” ). Simțim în substratul acestor versuri fermitatea unei conștiințe ce-și cunoaște propria valoare și verticalitate în lume.  
Tristeți existențiale ale lumii sunt asumate poetic de o conștiință atentă asupra umanității, ca parte din Întregul căruia îi aparține: oamenii mor zilnic „din cauză că nu le-a zâmbit nimeni” șoptește poeta care se simte „ca un tren întârziat, toate visele / au început să doară” („Dimineața”). Versurile Dorinei Stoica configurează un lirism centrat asupra eului, cu sensuri emoționale și reflexive traversate de fiorul metafizic al morții. Imaginea morții este figurată personificat în „Dimineața”: „alo, ți-ai uitat acasă rujul de buze”, cu accente de-a dreptul sarcastice, apoi în „Trebuie să stau mereu cu ochii pe ea”: „bate vântul dinspre cimitir” în sunet așa de trist prevestitor :„undeva în beznă cântă o cucuvea”: „aș vrea să mă schimb de ziua de ieri” care, nici ea n-a adus nimic bun, iar durerea morții iminente a mamei „ce e din ce în ce mai mică” reverberează tragismul acablant, ce distorsionează realitatea în imaginar, ca într-un tablou expresionist: „mi-e teamă că în noaptea asta / o voi naște aici în iarbă” ( imaginarul este perceput ca realitate, la nivel mental, într-o trăire de ordin terifiant, cu inversiunea rolurilor dintre mamă și fiică).  

Punctul culminant însă al tristeților poetei pare a fi „singurătatea în doi”: „îmi caut moartea / tu cauți tărie”, fiecare din cei doi stă „ghemuit în trupul său cu sufletul mânjit” de neputința comunicării și împărtășirii unui sentiment. Incompatibilitatea celor doi ia proprții expresioniste: ne spargem în mii de cioburi”, ca într-o ciocnire ostilă. Și totuși, absurdul vieții nu poate fi oprit: „îmbrăcăm zdrențele murdare ale lumii / și împingem viața înainte”, ca și când roata existențială a mamei nu s-ar opri niciodată și destinul ar fi repetabil în veac.  
Urcând și coborând treptele disperării, Dorina Stoica privește lumea cu ochii triști și poate uneori „plânși” (ai mamei) în arhitecturi lirice în care dincolo de tragismul existenței reflectat în viziuni sumbre, răzbat lumina și tandrețea unui suflet înnobilat de durere, privind lipsurile vieții, foamea, trădarea (anușca), rugăciunea, singurătatea, speranța, moartea, conștiința.  
Florica Patan, Alba Iulia , 14 martie, 2018 
 http://confluente.org/dorina_stoica_1520406426.html

luni, 12 martie 2018

Nu sunt. SUNT!




nu mă dau cu ruj pe buze
nu-mi vopsesc părul
nu mi-am mărit sânii
nu/
nici buzele
nu mi-am pus extensii de păr
nu/
nici măcar
cercei în urechi
nu am picioare lungi
nu/
nici gene false
nu beau
nu fumez
nu-mi fac selfi
nu/
nici declarații de dragoste
nu primesc premii literare importante
nu/
nici poetă nu sunt

Eu sunt un surâs și-o mânie, cânt de vioară sunt, poem învățat pe derost și încă mai sunt, ciocârlie, vultur, porumbel alb și pur, lacrimă dar și veselie,
strigăt de durere sunt și murmur.
Sunt rugăciune adâncă, ispită și negru păcat, nisip dar și piatră din stâncă, fântână cu apă curată, izvor în pustie de arșiță secat, sunt cântec molcom, poezie.
Sunt om trecator pe Pământ, mă-nalț prin Cuvânt.
SUNT!