sâmbătă, 21 ianuarie 2017

Vasilica Grigoraș - Invitație la lectura volumului POETICAL BRIDGES- PODURI LIRICE - editor și translator VALENTINA TECULICI

Mă simt privilegiată, fiind prima persoană care a văzut şi a strâns la piept volumul intitulat Poetical Bridges – Poduri lirice, ediţie bilingvă (engleză-română), a antologiei de poezie română-neozeelandeză.
Cartea a apărut la sfârşitul anului 2016, publicată de Editura Scripta manent din Napier, Noua Zeelandă şi tipărită la PIM, Iaşi, România. Un proiect cultural realizat prin contribuţia a 24 de poeţi din două ţări, România şi Noua Zeelandă, aflate la antipozi, la mii de kilometri distanţă, cu istorii, culturi şi civilizaţii extrem de diferite. Acest lucru a fost posibil prin iniţiativa poetei Valentina Teclici, care, în anul 2002 a ales să trăiască în Aotearoa, „Ţara Norului Lung şi Alb”. În cadrul acestei „construcţii” lirice, Valentina Teclici îşi asumă resposabilităţile de antologator, editor şi traducător.
Autorii incluşi în volum participă fiecare cu un buchet de trei poezii. Iniţiativa editorului se explică prin bogata sa experienţă de scriitor şi poet în ţara natală şi în cea adoptivă, fiind autorul mai multor volume personale şi în colaborare. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Societăţii de Poezie din Noua Zeelandă şi al Societăţii Poeţilor în Viaţă din Hawke’s Bay, Noua Zeelandă.
Volumul este un bogat florilegiu de poezie care înlătură distanţe, oprelişti, apropie şi elogiază unitatea în diversitate. Exerciţiile consecvente de integrare culturală, experienţa din ce în ce mai bogată în acest sens constituie temelia aprecierii tuturor culturilor şi armonizării relaţiilor din şi dintre ţări şi popoare. Multiculturalitatea este o realitate caracterizată printr-o atitudine de recunoaştere şi de respect faţă de valorile culturale şi umane ale celorlalţi, este un mod de viaţă. Atât timp cât se va scrie poezie, atât timp cât se vor publica asemenea cărţi, atâta vreme cât vom fi solidari întru cuvântul scris, avem speranţa că lumea va fi mai bună, că iubirea între oameni persistă şi Domnul ne iubeşte pe toţi.
Urez poeţilor neozeelandezi şi români incluşi în carte inspiraţie, unitate în trăiri şi sentimente, pana scrisului să le fie mereu vie şi să constituie „arma” cea mai preţioasă şi eficientă pentru pacea şi binele planetei şi locuitorilor acesteia, dincolo de timp.
Aceste gânduri sunt o invitaţie la lectura cărţii, lăsând cititorului bucuria de a aprecia volumul şi contribuţia fiecărui autor la conturarea şi temeinicia unui proiect, după ştiinţa mea, primul şi singurul de acest gen până acum între cele două ţări.
Şi, nu în ultimul rând, cu ocazia împlinirii anilor îi urez poetei Valentina Teclici multă sănătate, energie şi inspiraţie pentru noi volume publicate, iar în munca de editare şi traducere multe proiecte împlinite.
„LA MULŢI ANI ŞI BUNI”!

VALENTINA TECLICI,
Repere biobibliografice



Scriitor, poet, publicist, editor, traducător
S-a născut la 21 ianuarie 1952,  în com Dolheşti, jud. Iaşi, în familia Sofiei şi Valentin Teclici. A copilărit şi a învăţat în Huşi, judeţul Vaslui, apoi a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi. Obţine doctoratul în sociologie la Facultatea de Sociologie-Psihologie-Pedagogie, Universitatea Bucureşti cu teza de dizertaţie Copiii străzii, diagnoză şi strategii de combatere. „Studiul Valentinei Teclici pune, pentru prima oară, problema copiilor străzii din România în dimensiunea ei reală şi în raport cu situaţia pe plan mondial. Apar astfel şi soluţiile – mai mult sau mai puţin reuşite – care au fost aplicate de la cunoaşterea fenomenului la mediatizarea lui şi la adevărata lui stare de fapt”, consemnează psiho-sociolog Valentina Negriţoiu în (Câteva gânduri care prefaţează  lucrarea Vina de a fi copil al străzii, p. 11).
Valentina Teclici a început să scrie poezii din clasa a doua. „Mi-amintesc că primele două poezii le-am lăsat intenţionat într-un caiet pe care l-a luat învăţătoarea mea, d-na Liuba Matei, acasă, să verifice o temă. Învăţătoarea mi-a pus a doua zi o mulţime de întrebări (Dacă am copiat poeziile dintr-o carte, dacă m-a ajutat cineva) şi din întrebările ei, am înţeles că poeziile mele aveau o oarecare valoare, dacă ea nu putea crede că mintea mea le concepuse. În familie circulau nişte poveşti că unele rude din partea tatălui erau talentaţi la rime şi puteau compune poezii pe loc, pornind de la orice cuvânt.”, mărturiseşte Valentina.
Debutează publicistic în perioada adolescenţei.  Iată ce consemnează Tudor Opriş în lucrarea „500  debuturi literare: Istoria debutului şcolar al scriitorilor români: (1820-1980), Editura Porto Franco, 1991, p. 202-203: „Valentina Teclici, redactoare şefă a revistei Năzuinţe a Liceului „M. Kogălniceanu” din Huşi şi animatoarea cenaclului literar din prestigioasa şcoală huşană, a risipit colaborări adolescente în publicaţia pe care a condus-o, în presa locală, în antologii… Debutul literar (posterior celui din  revista Zorile a Liceului „Cuza Vodă” din Huşi, nr. 2/1968), îl găsim în pagina elevului din nr. 7/1971 a revistei Amfiteatru  cu poezia Cînd plouă”: Cînd plouă / Copacii îşi cântăresc picăturile / Şi nu se mai miră / De-albastru. / Vântul a învăţat caii / Să urce în tei / Şi să cânte. / De câte ori plouă / Cântăresc caii / În balanţa vântului.
Volume publicate: Moş Teacă, dramatizare scrisă în colaborare cu Vlad Vasiliu după „Schiţe şi articole” de Anton Bacalbaşa şi jucată la Teatrul „Maria Filotti”   din Brăila  (1985-1987); De la noi din grădiniţă, versuri, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1986 (premiu naţional); Mama mea e cea mai bună, versuri, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1987); Fetiţa cu nume de cântec, povestiri, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1990; Jocurile verii, versuri, Bucureşti, Editura Coresi, 1991; Caseta video- poveşti: Daruri de la Moş Crăciun (în colaborare cu Cezarina Adamescu şi Ene Stanciu, 1992); L’Enfance en Poesie, versuri, traducere în franceză de Constantin Frosin, Editura L’ Etoile d’Argent (Belgia, 1993, carte care a luat mai multe premii naţionale şi internaţionale); Vina de a fi copil al străzii, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1998; Ghid de Educaţie pentru Sănătate, Bucureşti, Editura Oscar Print,  2002 şi reeditat în 2004,  sub egida Centrului Romn pentru Educaţie şi Dezvoltare Umană; The Dance Lesson, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2002; Gioconda nimănui, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2011; Dialog, în colaborare cu Ana Anton, Bucureşti, Editura Oscar Print,  2011; De la imposibil la posibil – From impossible to possible, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2013; Oglinzi, în colaborare cu Violeta Ionescu, Bucureşti, Editura Oscar Print,  2013.
În viziunea scriitorului  Dan Ravaru „Ansamblul versurilor doamnei Valentina Teclici, pe lângă încărcătura de idei şi de frumuseţe, este un apel spre întoarcerea la adevărata poezie, la frumosul etern, salvat de influenţele contemporane ale prozaismului şi violenţelor de limbaj”.       În volumul Poetical Bridges – Poduri lirice, Valentina mărturiseşte: „Poezia pentru mine este un mod spiritual de-a explora tainele sufletului şi-ale gândului. O cale unică de-a împărtăşi propriile frământări, îndoieli, întrebări, revelaţii, observaţii cu tine însuţi, cu semenii şi întregul Univers. Este nelinişte, căutare, energie. Este tinereţea fără bătrâneţe.”
Vasilica Grigoraş                                 

Chipuri prinse-n rame
de Mariana Gurza
(Cu drag, poetei Valentina Teclici)

Depărtările nu există
aidoma uitării
ce-și întinde vălul peste mări…
Chipuri prinse-n rame
surâd tăcut
printre razele
sufletului,
când ziua devine incandescentă
prin trecerea anilor…

Nimic nu poate schimba
pomul ce și-a îmbogățit coroana
prin frumusețe și rod bogat…
Verdele abundă
prevestind iarăși,
un nou ciclu…
Pentru tine,
draga mea…

21 ianuarie 2017
 La Mulțși Fericiți Ani




marți, 17 ianuarie 2017

“Atât de imperfectă că doare” - Oana Mihaela Pop

Iubesc cărțile. Caut energia celui care a scris cartea și picătura de sacru. Între file stă  ascuns un suflet. Părăsești  lumea ta,  te strecori în intimitatea celui care a scris, întârzii pentru un timp acolo, încerci să fii altcineva. E ca și cum o persoană necunoscută ți-ar fi lăsat în grijă un copil pentru un timp.
Zilele trecute am primit de la Oana Mihaela Pop, cunoscută  destul de vag în mediul virtual,  pe Cenaclul  qPOEM, o carte de poezie ce poartă numele” Vinerea cireșelor amare”, apărută la Editura “Școala Ardeleană”, Cluj Napoca 2016. Cartea  a obținut premiul literar “Petru Poantă” la Festivalul Național  Literar “Vox Napocensis” ediția a XV-a și face parte din colecția cu același nume, coordonată de poetul clujean Victor Constantin Mărunțoiu.  Aflată la cel de-al doilea volum (debutează  în 2015 cu “Jumătate eu, jumătate demon”, Editura Macedoneanul- Craiova, 2015), Oana este deținătoarea mai multor premii  la concursuri naționale de poezie.
În poemul care deschide volumul poeta se prezintă, poetic, desigur:” recunosc:/ nu sunt nimic din mine.// nici măcar o Oană nu sunt./ din mine ies stoluri de inimi”,  “nimeni nu știe cu adevărat cine sunt./ nu știu nici eu, nici tu,/ nici voi,/ exist și nu exist.//  totuși din când în când,/ adun bătăile inimii/ și stau la o poveste cu Dumnezeu/ în sala de așteptare// uneori din îmbrățișarea gândurilor/ se naște un poem”.  (semn de naștere)
Cartea aceasta, catifelată ca obrazul unui copil, mi-a transmis un sentiment aparte. Fără a fi declarativă dragostea poetei pentru Creator este evidentă și prezentă aproape în toate poemele.  Surprinzătoare este conștientizarea nimicniciei ființei umane, a ei până la urmă, căci despre trăirile sale e vorba în carte. Oana își vede cât se poate de clar neputința desprinderii de tină. Cu toate acestea aspirația spre desăvârșire există, soldată însă de fiecare dată cu un eșec. Sau poate e doar o manifestare a smereniei…“trebuie să mă opresc să scriu/ cuvinte interzise.// mi-e prea sete/ să te respir/ și să-ți sorb visele/ cu privirea ațintită spre cer.// de ieri,/ am început să te mâzgălesc/ în pașii timpului/ și-n oasele tuturor sfinților/ nedescoperiți/ rugându-mă pentru iertarea patimii/ de a dezveli/ încă odată/ atâtea cruci crescute / în noi.” (prea sete să te respir)
O carte despre un  iubit, ce poate fi un om sau chiar Dumnezeu, confesor tainic, ori pretext de a-și pune întrebări existențiale, aparent simple dar fără de răspuns. 
Lumea, ca un spital de nebuni, o alienare generalizată pornită de la particular, ajuns un strigăt de disperare cu ecouri ce răzbat până la hotarele lui Dumnezeu: ”iubite,/ ne-am certat de atâtea ori cu  cerul,/ soarele, luna,/ norii.../ cu Însuși Dumnezeu,/ încât am uitat sunetul tăcerii/ și al timpului/ rămas să zgârie timpanele ușilor Raiului/ până la sfârșitul veacului./„. (încă zâmbetul)
Prezentul este o lume închisă în lume, lumea virtualului, un  univers rece aflat între patru pereți, în care monitorul este ochiul prin care privim și suntem priviți, trăim! Oamenii, niște morți vii, într-o aparență de viață. “din ce în ce mai des trăim,/ respirând aerul bolnăvicios/ al unei lumi cu pieptul/ plin de mucegai/ și zâmbetul mort întipărit pe față.// dăm bună ziua invidiei/ și curierului plătit să livreze/ cumpărăturile on-line;/ la revedere nu mai zicem deloc./ oricum la plecare ușa se închide mereu/ și nu ne mai aude nimeni.//”, „nimeni nu mai vede/ nimeni nu mai aude/ și singurul diagnostic găsit/ e supradoza de moarte.//”. ( supradoza de moarte) 
Pe de o parte e conștiința că omul e de sorginte divină, iar pe de altă parte o tristețe, o lipsă  de speranță și o neputință a recâștigării Edenului pierdut, o viziune aproape apocaliptică asupra viitorului, „nu  mai știu sub care copac am îngropat/ aripile ultimului înger căzut/ și nu-mi amintesc nici când.// mi-e teamă.// de ceva vreme,/ din pământ răsare/ tot mai multă/ cenușă a deznădejdii.// ”. (amnezie)
Găsim în această carte disperarea unei generații ce s-a născut prea devreme pierzându-și speranțele prea curând. Marionete într-o lume în agonie pe care nu o înțeleg, ori poate refuză să o înțeleagă! „de curând,/ am învățat să sugrum țipete/ și să sufoc sentimente/ cu mâinile goale,/ fără niciun regret.//”(spovedanie),  de bună voie zăvorâți într-o închisoare a cuvintelor, “cu privirea ațintită spre cer”, „La limita absolutului”, „cad”.
Fără a respinge afirmația poetei, “știi foarte bine/ unui jumătate demon nu poți să-i ceri/ răbdarea lui Iov.//” (Spovedanie),  îmi permit a-i spune, cu optimismul generației mele că, atâta timp cât cealaltă jumătate este înger, împotriva demonului se poate începe oricând “războiul nevăzut”!
Dorina Stoica


miercuri, 11 ianuarie 2017

Risipire

se lasă vinerea peste foame
tropăind orele obosite trec.
gânduri strivite, flori uscate,
risipire.
în grădina cu basme
doar un ghiocel s-a smerit.
neputincios mă târăsc pe pietrele 
planetei Tale. 
lupt zilnic pentru ceva, pentru cineva,
într-o nemulțumire deplină.
(Dorina Stoica)

luni, 26 decembrie 2016

Libertate

nu mă pui în genunchi, la colțul vieții, pe coji de nuci
așa cum mă punea în copilărie tovarășa învățătoare
când uitam tabla înmulțirii,
mai târziu elementele din Tabelul lui Mendeleev.
nu-mi reproșezi că de la un timp te înșel cu Iisus și cu Apostolii.
eu, încerc doar să nu mușc când mi-e foame din mărul oprit.
spre propria-mi sihăstrie pornesc împreună cu mine.
am de făcut drum lung. cobor dintr-o închipuire,
mă urc în alta, “poftiți în vagone, se închid ușile urmează stația…”
m-ai iertat că am fost un fel de Alba ca Zăpada
care locuiam cu chirie în inima unui barbat însurat.
în toți anii când m-am plimbat prin el ca printr-un muzeu
aș fi avut nevoie de o hartă sau de o busolă
ca să aflu drumul cel bun.
într-o zi cu două dimineți, a lui ultima și prima a ta,
am evadat. m-am mutat cu tine
într-o casă cu miros conjugal.
din cand în când îmi oferi un bilet la spectacol în primul rând
și o cireașă de pe tort.
în fond, scopul veții nu este să fii
“fata babei sau a moșneagului”,
nici să găsești “punguța cu doi bani”,
ci libertatea dinlăuntrul tău. (Dorina Stoica)

duminică, 18 decembrie 2016

Poezia în care “umbra se face litanie” - Dumnezeu și umbra de Mariana Gurza, Editura Singur-2016


Mariana Gurza este fără doar și poate o poetă ce a ajuns la maturitatea scrisului său. O poetă creștină ce mânuiește cu măiestrie cuvântul spre zidire, îndemn la cercetare lăuntrică a fiecăruia dintre noi, în raport cu cei din jur. Ne-o dovedește volumul bilingv Dumnezeu și umbră” apărut în toamna anului 2016, la Editura Singur în condiții grafice deosebite, așa cum sunt toate cărțile apărute la această editura, în colecția Scrisul de azi’’, prin grija scriitorului editor Ștefan  Doru Dăncuș. Un plus de valoare este dat cărții prin traducerea în limba engleză de către renumitul scriitor specializat în indianistică, traducător şi eseist privind literatura sanscrită, literatura antropologică, prof. dr. George Anca. Acesta,  în   cuvântul de întâmpinare “Frumoasa doamnă între Dumnezeu și umbra sesisează singurătatea poetei de neam și nemaineam”, purtând rezistența prin logos, înviere la înviere”. Poemele se caută liturgic și “au mai mereu dimensiunea rugăciunii Tatăl Nostru” subliniind și că, în versurile poetei, ”umbra se face litanie.”
Umbra este de fapt omul, ființă minunată dar căzut prin luciferică mândrie, perdant al raiului. Dacă în poezia Marianei ar fi vorba despre umbra propriu-zisă, lucrurile ar fi un pic mai simple, dar această alăturare, Dumnezeu - umbră poate crea o adevărată filosofie în mintea celui ce încă nu a deschis cartea. Umbra este zona de graniță între amintire și uitare. Un titlu foarte ispirat și plin de înțelesuri teologico-esoterice. Lucrurile pe care vrem să le uităm le punem întâi în umbră, iar într-un final ele ajung în întuneric. Umbra creează secretul. Fiecare om este un secret. Lumea în care trăim este un mare secret, pentru că nimic nu este dezvăluit în totalitate, “//Totul e un simulacru/ de moarte/ E doar o șaradă//” (Iubitule voi fi umbra ta). Sau “Am crezut că ştii/ cine sunt/ şi umbra şi fiinţă./ Până când mi-am dat seama/  că-n oglinda timpului/ nu  eram mai mult decât/ un strigăt,/ un hohot de râs,/ o rochie alba,/ o flacără de lumânare,/ un ou roșu,/ o bucățică de prescură,/ un ochi de lumină//.( Spune-mi cine sunt)
Putem vorbi de o poezie lirică filozofică în care poeta își pune unele probleme în legătură cu existența omenească. Se poate vorbi de un universul poetic firesc, a unui cotidian trist o durere nu atât persoanală cât pentru cel aflat în suferință, un dor de părinți, de bunici, grija pentru fii, nepoți,  amestecate cu multă dragoste și cu nădejde în Dumnezeu, în sfinți și în Maica Domnului.
Poeta are conștiința imperfecțiunii lumii în care trăiește. Ea visează o lume plină de iubire, de compasiune și ne mărturisește simplu, fără subtilități, frumos : // Spre infinit m-aș duce/ cu un cântec de dor păgân,/ și-n lacrimi tremurânde,/ aș semăna iubiri;/  m-aş prinde printre stele/ cu mâinile de flori,/ și-aș îngenunchia o lume, / o lume plină de erori”(Speranță)
Durerea pe care o simte pentru suferințele semenilor este la fel de puternica ca durerea persoanală. Ea suferă pentru acei care și-au pierdut serviciile, pentru copilul orfan, dar și pentru acei îndestulați care trăind în opulență uită de semenii lor . //”Trecătorule/ privește în jurul tău/ și spune-mi ce vezi./ Cum arată ochii copiilor,/ ai bătrânilor..”//( Indiferență). Mariana Gurza crede că omul este viu prin puritate și curățenia gândului, iertare și iubire:  //“Lăsați-mi gândul neîntinat/ Dogorind în iubiri pierdute,/ Lăsați-mi sufletul curat/ Și visele plăpânde”//(Manifest pentru viață)
Înțelepciunea conținută de majoritatea poemelor rezultă din cunoașterea și trăirea credinței. Totul însă este dozat, discret, subtil, smerit: //”Am reușit să-mi zăresc  îngerul/ rătăcit în mine,/ căutându-mă/ în gestul meu de umilință.//(Cerul plânge în inima mea).
Poezia Marianei Gurza trebuie citită de mai multe ori, o primă lectură nu-ți dezvăluie decât parțial mesajul profund creștin. Ei îi pasa! De oameni, de lume, de sufletele care se pierd, de copiii care se nasc într-o lume poluată moral și spiritual, globalizată.
Ea face parte din categoria poeților exegeți care cred într-o lume mai bună ce ar putea fi posibilă dacă oamenii s-ar schimba prin credință și dragoste. //Deschid geamul și simt/ Răceala stropului de lume/ plâng și eu, nu pot să tac,/ dar simt/ și simt că mi-e stăpân/ doar Domnul cel ceresc.”
Parafrazându-l pe N. Steinhardt, conform căreia ”Omul însuși e mister” (adică o Taină), poeta Mariana Gurza prin poemele sale, se destăinuie pios prin reflecție, ajungând la esenţa umanului, în strânsă legătură cu esența Dumnezeirii. Nihil sine Deo”!
Dorina Stoica




joi, 15 decembrie 2016

Pe toate le fac doar eu! ( Scrisoare către Moș Crăciun)


Pieptăn de două ori pe zi pisicile,
Șterg toamna de pe geamuri, cu perdele albe le îmbrac.
Dau laptele și cafeaua în foc, prăjesc pâinea până se arde.
Ușa prin care stau să dea năvală sărbătorile de iarnă o păzesc.
Cu anotimpurile lipite pe tălpile pantofilor în supermaket 
oferte și reduceri vânez.
Parfumez casa cu sarmale și cozonaci.
Întind cerul albăstrui cu nori, peste paturile din dormitoare,
macrameurile apretate rescriu istoria.
Hrănesc papagalul cu firimituri de iubire uscate.
Salvez de la îngheț cățeii aruncați în șanțul din drum.
Împotriva sistemului care nu scoate la pensie cerşetorii,
mă revolt!
Pentru gândacii de bucătărie, inventez meniuri vegan.
Ceai de tuse fac din plantele medicinale puse la presat
în cărțile de rugăciuni, ca să evit vaccinul antigripal. 
Aprind  licurici în ficusul din hol, din folie alimentară
confecționez îngeri, globuri din bule de săpun.
Goblenuri de păcate descos în așteptarea  
nașterii Pruncului, pregătesc  “scutece” cu miere  și nuci.
Plagiez spovedania mamei, sap gliile cuvântului,
semăn lumină în colinde, deschid poarta, Lerului-Ler.

Uneori noaptea din cauza oboselii vorbesc în somn la telefon.
Și pentru că
eu le fac pe toate,
vreau ca  Moș Crăciun
să stea trei zile la mine acasă

și să spele vase.
(Dorina Stoica)