sâmbătă, 3 februarie 2024

Îți mulțumesc, Doamne (Rugăciunea mulțumirilor)

* DE LA POEZIE LA RUGĂCIUNE autor DORINA STOICA (ediția a 2-a)-2010, Editura "Sfera"- Bârlad, pag 31, atribuită în mod eronat, cu scopul folosirii acestui text pentru a promova imaginea preotul Arsenie Boca și în alte scopuri comerciale, de prin anul 2011. ISBN 978-973-1771-56-4 / 821.135.1-141

duminică, 28 ianuarie 2024

"Zbor mutilat"- Viorica Serban, notă de lectură la cartea "Zbor cu aripi de lut", de Dorina Stoica, Editura Ro.cart-București 2020

Născută în anul 1952, martie, 14, Răchitoasa, Bacău. Debutează în revista Liceului Ghe. Roșca Codreanu "Debuturi şi tradiții", 1970. Debutează editorial în 2008 cu volumul "De la poezie la rugăciune", Editura Sfera, Bârlad. Are o sumedenie de cărți editate, colaborator sau redactor la multe reviste. Posesoare a multor premii importante. Despre cărțile sale au scris mulți critici literari și scriitori de seamă. Este membră a mai multor cenacluri literare. De altfel, așa am cunoscut-o pe Dorina Stoica, la cenaclul ”Lecția de poezie” organizat de Societatea Culturală ”Apollon” la București, prilej cu care am fot premiate amândouă pentru proză, m-a atras de cum am văzut-o. Modestia, cumințenia din ochii ei, m-au făcut să o privesc mai atent. Nu mică mi-a fost surpriza să aflu că este moldoveancă de-a mea. Ne-am apropiat mai mult cu ocazia vizitei de la Chișinău la Biblioteca Națională și la Centrul Internațional ”Mihai Eminescu” unde aceeași societate a organizat o “Lecție de poezie”. După ce am schimbat și câteva mesaje, dar mai ales după ce am citit cartea ”Zbor cu aripi de lut”, am realizat că este un scriitor adevărat, plin de har. În textul ce urmează sunt câteva impresii asupra unor proze scurte din această carte. Proza Dorinei Stoica este eminamente lirică. Te încântă prin limbaj și prin curgerea cuvintelor ca adevărate poeme. Interesant cum, adesea, autoarea îmbină proza cu versul, adică prozele sale sunt precedate de versuri lirice. Despre trecute vremuri și provinciale străzi/ “Bârladul oraș de dureri, împliniri și visări,/ trec și trec anii noștri asemenea,/ unui zbor de păsări migratoare, spre zări”. Ce frumos, ce nostalgic, spun eu. ”Metraje multicolore, covoare, perdele, parfumuri, săpunuri, mirodenii, oale, farfurii, olițe de noapte, scaune, dulciuri, halva turcească, marmeladă, susan, halviță, covrigi, saci cu seminte, mezeluri, cărnuri, scrumbii și țâri, pește proaspăt, brânzeturi și câte altele, așezate de-a valma în fața magazinelor. Și peste toate mirosul de gogoși, vată de zahăr și de mici. Nu erau vitrine, nici frigidere, ci cuburi de gheață pentru ca marfa perisabilă să nu se strice, totul la vedere, la pipăit, mirosit, gustat, negociat și în cele din urmă cumpărat.” Dorina Stoica ne povestește despre atmosfera Bârladului de demult, de pe vremea când era copil. Când mirosul parfumurilor, a gogoșilor și multe alte bunătăți i-au încântat copilăria. Când vitrinele încărcate cu lucruri elegante, făceau moda la acea vreme. Dar și concurența între funiile cu rufe. ” Una era să pui la uscat un capot lung din zanana cu trandafiri roșii, cu care puteai să mergi și la Alimentara sau la sifoane, și alta să pui la uscat un capot din diftină ieftină sau din monton, și acela decolorat. După cum, una era să ai pe sârmă ciorapi lungi din bumbac, găuriți în talpă și alta era să ai pe sârmă ciorapi fini cu dungă, din mătase sau musulină. Una era să pui pe sârmă o rochie din tafta, stofă ori catifea din mătase și alta să pui la uscat o rochie din țesătură Borsec sau din doc.” Poate nici nu fusese caietul ei! O povestioară despre un caiet în care Olga, eroina acestei schițe, pe vremea când era elevă, își scria gândurile, trăirile ei interioare, păreri despre colegi, dar și despre profesori. Din acest motiv, profesorii o privesc sever, iar colegii se îndepărtează de ea. Apoi, la un moment dat, caietul acesta dispare. Peste ani mulți i se pare că își zărește caietul, murdar și ros de timp, dar nu e sigură că este al ei; ea nu mai putea să vadă bine… ” Peste timp, abia ieșită la pensie după mulți ani lucrați într-un serviciu banal, întoarsă în orașul unde făcuse liceul, într-o biserică, când se închina la Maica Domnului, Olga a văzut un caiet făcut sul și i s-a părut că își recunoaște scrisul aplecat spre dreapta. Și-a adus aminte de caietul acela din liceu. Vederea îi slăbise, nu avea ochelari, drept pentru care caietul a rămas acolo. Poate nici nu fusese caietul ei…” Doar el i-a spus Teadora ”Plouă? Tu plângi? Nu eu! Stelele plâng și plouă cu stele.” ” Lumea o știe de Tea. Cei apropiați îi spun Dora. Doar el i-a spus Teadora! Teadora-adorata!” Tea, ajunsă la o vârstă înaintată, pleacă la o mănăstire la Gura Secului să se spovedească. Era îndrăgostită. În tren ar vrea să citească dintr-o carte primită prin poștă de la el. Primele rânduri o fac să intre în lumea personajelor, dar trenul se oprește, ajunsese la Iași. De aici trebuia să meargă cu mașina. Se gândește la cartea începută în tren. Își dă seama că e în post, se rușinează. La mănăstire, în genunchi în fața părinteleui, mărturisește că e îndrăgostită. Reacția acestuia ”femeie bătrână…” o face să se rușineze de sentimentele ei. La mormântul părintelui Cleopa aprinde lumânările :”Una pentru mama, una pentru fiu, una pentru ea, alta pentru soț. Ei îi spun Dora. La urmă, una pentru el. Numai el i-a spus Teadora!” Infidelitate ”Și pentru că mi-e teamă să urc pe scara/ ce duce la sufletul tău, îți voi arunca frânghia/ legată de bucata mea de cer ca să cobori în mine.” Dana voia doar să fie iubită de soțul ei. Dar soțul ei rămânea indiferent la dorința ei. Lucrând în schimburi diferite, se întâlneau doar noaptea când, de regulă, soțul ei adormea lângă ea. Pleacă în concediu la mare. În tren se întâlnește cu un fost coleg de care fusese îndrăgostită. Mirajul iubirii i-au cuprins, dar s-au despărțit, el promițându-i că o va căuta și măcar o noapte tot o va fura. Și o caută, și petrec o noapte de basm la un hotel. Dar în gară geanta îi este furată. O altă femeie tânără îi cumpără un bilet și astfel Dana ajunge acasă. Urcând scările gândește „Ce mult mi s-ar schimba viața, dacă am face doar schimbul unu!” Haina roșie de catifea/ Este scrisă la persoana a-ntâia. Ea este îndrăgostită de o haină roșie dintr-o vitrină de pe Lipscani. Își cumpără haina și o poartă o vreme. I se părea că lumea îi acordă mai multă atenție. Femeile o priveau cu invidie, iar bărbații îi zâmbeau, mai ales cei însurați… A purtat mulți ani haina, până când niște derbedei trag de haină și-i strigă : ” Ole-ole, se mai schimbă mode-le și orânduiri-le! Ole-ole, trăiască go-lă-ni-i-le!” După un timp, un prieten îi spune că îi stătea bine cu haina roșie. Povestitoarea o scoate din ladă și constată că e ciupită de molii. Fredonează tricolorul. O perie și o așează la loc, printre hainele mamei, s-o păstreze că cine știe, cândva, cineva va face una cu mult mai frumoasă după modelul ei. Viață de emigrant/ ”Fie pâinea cât de rea/ semnul crucii-l fac pe ea/ și-o mănânc în țara mea!” O poveste dureroasă a unei familii de emigranți. LILIN încă mai scrie poezii/ O poveste, o fantezie. O poveste de dragoste plină de mister. …”într-o lume eterică, eram esență, eram vis, eram iubire. Eram fericită! Eram altcineva. Altceva! Nu mă atingea decât aeru din jurul meu, dar acesta parcă avea degete lungi, stravezii și catifelate.” P.99. Poezia lui LILIN se transmite după moartea ei, altei fete cu aceeași obstinație muribundă. ”Mă urmămrește/ noapte de noapte/ sufletul poetei/ captiv între două lumi, ceață albă aleargă după mine/ strig/ e prizonieră/ stigătul i-e mut,/ acolo nimeni nu aude/ e poeta fără trup, aleargă/ vrea trupul meu pentru păcate/ are nevoie urgentă de el…” Magdalena trebuia să copie în calculator poeziile scrise în două caiete. Misterul acestor poezii îi trezește dintr-o dată dorința de a scrie și ea poezii, umplând un caiet întreg cu ele. Se îndrăgostește de același bărbat care o îmbrăcă în fiecare seară cu chimonoul și peruca celei moarte. Magdalena spală chimonoul, și-atunci vraja se rupe. Lipsa mirosului natural al celei iubite, lui Sen, bărbatul matur, îi determină o criză de inimă. Magdalena a înțeles că bărbatul o iubea doar pe Linlin, poeta ce a umplut cele două caiete de poezi. Fuge acasă. Scrie un bilet Corei, celei căreia îi povestise drama ei, colega ei de pat dintr-un spital de psihiatrie, apoi se sinucide. În bilet, Cora este rugată să se ducă la Sen să-i dea banii datorați pe copierea în calculator a poeziilor lui Linlin. Cora, intrând pe aleea casei acestuia, are sentimentul că mai fusese acolo… ” Nu știa de ce, dar inima i-a tresărit de parcă mai văzuse de multe ori acel loc ce era pentru privirea ei cât se poate de familiar…” Linlin, Magdalena și Cora erau una și aceeași ființă fragilă, cu mintea rătăcită, bolnavă de dragoste. Zbor cu aripi de lut/ ”Suflet rănit, scos la vânzare pus pe tarabă, Pipăit de ochi și de mâini murdare.” Cu aceste versuri de la pag. 121, începe partea a doua a cărții Dorinei Stoica. O poveste reală. În aceste versuri cuprinde toată durerea și mizeria unei lumi murdare, cea care i-a furat copilul. Da, copilul. De ce!? Fiindcă scriitorul își consideră creația drept copilul lui, pentru că totul izvorăște din el, din sufletul și imaginația sa, din fiecare celulă a ființei sale. Creația lui nu poate fi a altuia așa cum nici copilul nu poate fi al altuia. Dar mai sunt și hoți de copii, sau mai sunt și din cei care înfiiază copilul altuia cu acordul părinteleui. Aici, însă, nu este vorba de înfiere, ci de furt pur și simplu. În corespondența publicată în aceste pagini de Dorina Stoica vom afla cum copilul ei de suflet, rugăciunea ”Îți mulțumesc, Doamne!”, i-a fost pur și simplu furat sau mai bine zis însușit de altcineva. Cu atât mai mult este grav cu cât hoțul, hoții, sunt păzitorii credinței. Astăzi, poezia cu pricina, circulă în lume ca fiind creația părintelui Arsenie Boca. Nu el este hoțul, nu avea cum, ci afaceriștii infractori care au vrut să-i dea o aură ireală doar pentru câștig. Dar să analizăm poezia. Observăm, întâi de toate, că versurile nu sunt religioase. Ele au o încărcătură romantică, artistică, de poet, pictor, sculptor, muzician. ” Pentru harul ce-mi poartă a mea mână,/ Pe-arcuș de vioară, pe pânză, pe piatră,/ Pentru viersul ce curge spre mine spre cer.” ………/ ” Îți mulțumesc pentru cântecul de păsărele,/ Pentru toate încercările vieții mele.” Aceste cuvinte ne spun cine este creatorul! Ar fi scris un preot astfel de versuri!? Nicicum. Mă întreb ce ar spune Arsenie Boca de tot bâlciul acesta provocat de aceste versuri alipite ilegal aurei lui de sfânt!? Citind cartea, veți înțelege că Dorina Stoica demonstrează cu dovezi incontestabile pe parcursul a mai multor ani că ea este singurul creator al acestei rugăciuni-poezie întitulată ”Îți mulțumesc, Doamne!/ Îți mulțumesc azi, că sunt, pentru ziua de mâine./ Îți mulțumesc, că am pe masă o pâine,/ Îți mulțumesc pentru stropii de ploaie,/ Pentru fructe, păsări, flori, Pentru soarele care răsare în zori,/ Pentru cerul cu licăr de stele,/ Pentru toate zilele vieții mele,/ Pentru firul de apă izvorât din fântână,/ Pentru harul ce-mi poartă a mea mână,/ Pe-arcuș de vioară, pe pânză, pe piatră,/ Pentru viersul ce curge spre mine spre cer./ Mulțumesc pentru omul blajin și sincer./ Mulțumesc pentru haina pe care o port,/ Pentru tot ce mă doare și totuși suport./ Îți mulțumesc pentru cântecul de păsărele,/ Pentru toate încercările vieții mele./ Mulțumesc pentru puiul de om ce se va naște./ Mulțumesc că ai Înviat în noaptea de Paște./ Am atâtea lucruri pentru care să-ți mulțumesc,/ Că nu ar fi deajuns o mie de ani să trăiesc!” ”Zbor cu aripi de lut”, un zbor în derivă, un zbor imposibil. Lutul aripilor este minciuna unor așa ziși sfinți cu aură fadă! Felicitări Dorina Stoica, pentru această rugăciune ce este pe buzele tuturor izvorâtă din străfundurile minții tale. Felicitări pentru această carte care m-a făcut să zâmbesc, să tresar, să lăcrimez… Viorica ȘERBAN

miercuri, 17 ianuarie 2024

Minunea este însuși faptul de a avea credință - CRISTIAN CRĂCIUN

Cartea Dorinei Stoica, „Minunea credinței”, apărută de curând la Editura Eikon poate fi încadrată ca fiind o opera de educație și de spiritualitate. Referitor la titlul acestei cărți: „Minunea credinței”, aici sunt două cuvine ce trebuie privite separat și anume: minunea este însuși faptul de a avea credință, a crede că un lucru se poate înfăptui și acesta chiar se întâmplă, și credința ce nu trebuie să survină ca urmare a unei minuni. Întâi este credința, apoi minunea, chiar dacă minunea poate fi scânteia ce aprinde vâlvătaia credinței, a invaziei harului. Deci, minunea credinței este minunea de care au parte personajele acestei cărți, oameni de cele mai diferite orientări spirituale și structuri sufletești biografice diferite, oameni de toată mâna atât cât îți poți da seama din scurtele mărturii din această carte, pe care eu aș compara-o cu un mic Pateric deoarece adună niște întâmplări ce sunt și pilde după modelul: „… iată ce mi s-a întâmplat mie...”. Prin această nouă carte, ceea ce aduce în fața cititorilor autoarea este un act de cateheză prin mărturisire. Mi s-a părut grozavă ideea de a publica astfel de povestiri, de fapt niște mărturii de credință trăite personal sau culese de la alții asemenea ei, cu care a interacționat prin pelerinajele din țară și străinătate ori stând multe ore la rânduri, la Sfinte Moaște cu ocazia marilor pelerinaje ale ortodoxiei din România. Este vorba de niște mărturii trăite, apoi culese și redate în scris printr-un limbaj simplu de reporter la vămile sacrului. Personajele acestor povestiri sunt oameni care l-au cunoscut pe Dumnezeu ori pe sfinți în momente de suferință, de mari încercări ale vieții și aceste întâlniri le-au schimbat în mod cu totul miraculos viața. Iată, de pildă, una dintre povestiri, despre Sfântul Fanurie, un sfânt despre care puțini au auzit și care le este ajutător celor ce au pierdut un lucru, un obiect. (p. 140) Dau un fragment din această mărturie: (este vorba despre o femeie care și–a pierdut o sacoșă în care era o rochie scumpă, de care avea neapărată nevoie pentru nunta fiului. Nemaigăsind-o a mers în aceiași zi și a făcut comandă de alta exact la fel, la același magazin, unde a avut o mare surpriză!) „Am deschis laptopul şi am văzut că în acea zi, 27 august, este prăznuit Sfântul Fanurie şi că e ajutător pentru găsirea unor lucruri pierdute. Am început să mă rog Sfântului, apoi am mers la bucătărie să pregătesc ceva de mâncare. Pe la ora 14, m-a sunat vânzătoarea de la magazin şi mi-a spus să vin să iau rochia. Când am intrat în magazin, zâmbea cu toată faţa. Mi-a spus: ? Am început să plâng. M-a îmbrăţişat şi mi-a spus că cineva de sus, din clădirea din apropierea staţiei unde am aşteptat maşina spre casă, a văzut sacoşa pe bancă, a coborât şi a luat-o. Pe cutie era scrisă firma. A mers, după terminarea programului, cu sacoşa la magazin. Da, Sfântul Fanurie este mare aju¬tător pentru găsirea lucrurilor pierdute!. Slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru toate!”. Simplitatea unor astfel de mărturii este sarea florilegiului…și o pildă discretă. În această nouă carte a Dorinei Stoica nu sunt niște mărturii ale unor sfinți, ale unor sporiți în credință ori rugăciune, nici măcar ale unor practicanți ai credinței ci, ale unor oameni plini de păcate, unii care habar nu au avut de credință decât din auzite, oameni aflați în grele suferințe, ale unor oameni ce au ales în ultimă instanță, la disperare, ca soluție credința, rugăciunea, biserica. Personajele sunt extrem de variate din punct de vedere al studiilor, al situației materiale, sociale și așa mai departe ceea ce poate fi ilustrat excelent prin sintagma: „Dumnezeu nu se uită la fața omului!”. Și tocmai prin aceasta credința este prin ea însăși o minune, minunea că tu, un om din mulțimea de oameni aflați în tot felul de nevoi și suferințe trupești și sufletești te-ai rugat cum te-ai priceput, poate chiar cu stângăcie dar sincer și profud (ori poate nici nu te-ai rugat ci doar ai oftat, Doamne ajută-mă!), cu lacrimi în ochi și ție ți-a pus Duhul Sfânt palma pe creștet, problema ta a dispărut ca și cum n-ar fi existat niciodată. O astfel de întâmplare ce nu are nici o logică mundană și de asta îți schimbă complet viața iar tu devii o altă persoană, cu un alt mod de a te raporta la cele pământești dar și la cele spirituale. Și despre transfigurare este vorba în povestirile acestea. Vreau să exemplific cele afirmate mai sus cu o altă mărturie din carte (p.166) –„Ce strigai așa la mine” se numește povestirea, în care cunoaștem o persoană ce se află într-un mare necaz și merge la o mănăstire, în căutarea unui duhovnic renumit pentru a-și spune necazul, încercând acolo să găsească ajutor divin. Acel duhovnic fiind extrem de căutat, era lume multă iar persoana își pierduse răbdarea după ore multe de așteptare. În altă încăpere unde se mai aștepta era o icoană a Maicii Domnului, la care în genunchi femeia s-a rugat șoptind numele acelui preot, rugând-o să facă posibil ca ea să ajungă mai repede la preot. A prins curaj și a trecut prin mulține fără ca nimeni să se opună ba, chiar i-au făcut loc să intre înaintea lor. „Am intrat în paraclis, unde am observat o icoană deosebită, cu Maica Domnului cu pruncul Iisus, pe care nu o mai văzusem până atunci, şi am stat un timp acolo în genunchi, rugând-o să mă ajute să pot vorbi cu părintele (şopteam numele părintelui), că e multă lume şi eu nu am răbdare. Întărită oarecum, m-am întors la rând şi, în cele din urmă, am reuşit să mă strecor la părintele cumva mai înainte de a-mi veni rândul. Când m-a văzut, s-a uitat la mine şi, cu vocea destul de ridicată, mi-a spus: «Ce strigai aşa la mine?». Trebuie să amintesc faptul că părintele spo¬vedea zile şi nopţi în şir fără să doarmă, fără să mănânce, ori să vorbească la telefon. De uimire, n-am mai putut scoate niciun cuvânt, i-am dat pomelnicul şi am ieşit. Problema pe care o aveam s-a rezolvat în scurt timp după ce am ajuns acasă, iar eu m-am liniştit.” După ce am terminat de citit cartea, m-am gândit că ea ar fi putut să poarte exact acest titlu – „Ce strigai așa la mine?”, deoarece despre asta este în fond vorba, despre oameni care strigă numele lui Dumnezeu și al sfinților în necazul lor. Și, apropo de strigatul omenirii la Dumnezeu, tocmai mă găndeam la acea glumă cu miez care ne spune că, la un cutremur mai mare de gradul șapte dispar toți ateii de frica morții! Dorina Stoica, deși are publicate și cărți de proză este fundamental poetă, ea scrie poezie de factură religioasă, atât poezia sa, cât și paginile de proză, în mod special cele din acestă carte, sunt strigăte ale sale către divinitate. Referindu-mă la poezia religioasă, lansez observația că acest gen de poezie este prost văzută de către critica literară dar, eu am îndrăznit să afirm când a fost vorba de ea, că, așa cum există poezie cu formă fixă, există și poezie cu conținut fix, iar asta o face mai dificil de compus decât sonetul sau rondelul. Poezia cu conținut fix este cea religioasă (dar într-o măsură și cea patriotică ori socială), deoarece ea nu poate ieși din canoane sub nici o formă, altfel nu va mai fi religioasă, ci profană. Ea presupune nu numai cunoștințe telogice și inspirație, ci har divin și o trăire autentică a credinței practicate ca mod de viață. În domeniul acesta, strict codificat în milenii de structuri literare, spirituale și sufletești mi se pare un curaj să scrii astăzi o astfel de poezie și din acest motiv acel ce scrie astfel își asumă o cruce grea, aceasta fiind o penitență și o ascultare și oricât te-ar lumina Duhul Sfânt când scrii astfel, tiparele ei de conținut sunt apăsătoare. În ceea ce privește acea poezie atât de cunoscută și îndrăgită, scrisă de dumneaei dar atribuită pr. Arsenie Boca („Îți mulțumesc, Doamne”–„Rugăciunea mulțumirilor”) și povestea ei, cred că și aici e vorba despre o pedagogie divină pe care autoarea ar fi timpul să o înțeleagă, să o accepte și să se bucure că i s-a întâmplat așa ceva, căci, “...dreptatea noastră este înaintea lui Dumnezeu ca o cârpă lepădată”. Pot spune că, atât în volumele sale de poezie cât și în cartea de față, se poate sublinia autenticitatea de necontestat a scrisului său. Culegerea de față ar putea fi un exemplu concludent de ce poate însemna trăirea religiosă pentru omul simplu, înțelegând prin omul simplu de la academician până la țăranul care ară pământul, simplitate ce ține nu de structura spirituală sau culturală ci, de simplitatea legăturii cu Dumnezeu. Sunt oameni ce la un moment dat și-au deschis sufletul ori l-a fost deschis cu forța Duhul Sfânt, așa cum mai face Dumnezeu din marea sa iubire de oameni. Citim pilde de mare frumusețe și curățenie sufletească, simple, autentice și o felicit pe autoare că a avut ideea unei astfel de cărți și că a dus-o la capăt spre folosul celor ce o vor parcurge. După părerea mea, aceste mărturii ar putea fi folosite chiar și la predici, la orele de religie, având un impact direct și pilduitor asupra celor ce le-ar asculta. Christian Crăciun

marți, 9 ianuarie 2024

O povestire pentru copii mari și mici, pentru părinți și bunici ( de Dorina Stoica)

După ce a scris trei cărți de proză: ( “Umbrela trăirilor mele”, Edit. Arefeană Buc 2017, “Crucile de la Săpânța” – Edit. All 2017 și “Naufragiat” – Edit. All 2019, ce au făcut dovada talentului narativ, cărți ce se află pe rafturi ale unor librării mari din București și din țară, de fiecare dată alegând stilul scurt (proză scurtă), scriitoarea Roxana Mihalcea ne surprinde cu o altă carte, de data aceasta e vorba despre o carte pentru copii. Cartea are un aspect atrăgător, o grafică reușită (autor Cristina Dan) ce ilustrează excelent conținutul făcând-o cu atât mai plăcută și mai explicită (așa cum sunt de altfel marea majoritate a cărților pentru copii), a văzut lumina tiparului spre sfârșitul anului 2023 la editura carusel Book. Cartea are 48 de pagini, se adresează categoriei de vârstă 8+ iar ultima pagină este o promisiune de revenire cu altă povestire, pesemne la fel de palpitantă și de educativă ca cea de față. Noua carte a Roxanei Mihalcea poartă numele, “Mira și povestea unui cadou neașteptat” și ne întâmpină cu o dedicație care suna astfel: “Fiicei mele, Ada, care a apărut în viața mea pentru a-mi oferi cele mai de preț lecții și cele mai scumpe momente.” Între timp, Roxana a devenit mămică și scrisul său încearcă nu numai să exploreze lumea magică a copilăriei dar, mai ales să se ajute atât pe ea cât și pe alte mămici în laborioasa și dificila acțiune de educare a copilului, de găsire a unor soluții la niște situații aproape ieșite din comun ce pot să apară odată cu creșterea acestuia. Mira, un copil iubit de ambii părinți, ce se străduiesc să-i ofere absolut totul, deși sunt persoane obișnuite, ce muncesc zilnic pentru bunăstarea familiei, a devenit odată cu trecerea anilor (este deja școlăriță) un copil dificil de mulțumit, oricât s-ar strădui părinții să-i ofere tot ce-și dorește. Dar, iată că în viața sa apare un personaj, un ursuleț banal, de pluș (înzestrat cu puteri magice) care, pornind de la o slabiciune dobândită datorită abundenței și anume, dorința nestăvilită a copilului pentru cadouri pe care odată primite nu le mai apreciază deloc, în stare de vis îi cere fetiței să facă unele lucruri pentru a-i îndeplini cele mai grozave dorințe. Noul prieten al Mirei îi cere de exemplu să nu mânănce o zi. Face aceasta pentru a o determina să aprecieze efortul pe care mama sa îl face ca să-i ofere cele mai gustoase și sănătoase mese, pe care ea le refuză fără a se gândi că cineva a muncit și a cheltuit bani pentru toate câte le are pe masă. Cu același scop i se cere să nu se joace cu jucăriile sale o zi întreagă, să nu meargă la școală pentru a fi cu prietenii, cu învățătoarea, cu colegii și cel mai cumplit să nu-și vadă o zi părinții și alte câteva încercări cu care nu numai că nu era obișnuită dar pe care nici nu și-ar fi putut imagina că îi va cere cineva să treacă prin ele. Deși revoltată, considerând că e nedrept să fie supusă unor astfel de situații greu de suportat, Mira le-a trecut pe toate dar acum nu-și mai dorește nimic din cele promise de prietenul său nocturn, ursulețul de pluș, Oscar. Și le dorește doar pe cele pe care le are și nu a știut cât de importante sunt și anume, să fie cu părinții săi, cu prietenii, cu jucăriile, într-un cuvânt să aibă cele ce îi alcătuiesc universul său de copil cu părinți buni și iubitoari. Îată dar cum autoarea, pornind de la o situație cu care se poate confrunta oricare părinte și de la un comportament greșit al copilului răsfățat din prea multă dragoste, a găsit soluția pentru întrarea în firescul relațiilor părinte-copil, oferind această soluție, prin cartea de față și altor părinți, ca să le fie de ajutor în procesul de educație. Povestirea cuprinsă în cartea Roxanei Mihalcea este fără doar și poate una cu o morală clară atât pentru copil cât și pentru cei din jurul său responsabili de formarea caracterului acestuia. Este o povestire despre dobândirea responsabilității și recunoștinței pentru toate cele ce i se oferă, a respectului pentru părinți, prieteni, apropiați, a dragostei și prieteniei pe care trebuie nu numai să le primească, dar să le și ofere cu generozitate și în mod empatic celor din familie și nu numai ci, tuturor persoanelor cu care relaționează. Această carte plăcută la citit și excelentă ca aspect poate fi un ghid pedagogic, un îndrumar de soluționare a unor probleme educative cu urmări pozitive în întreaga existență viitoare a copilului în formare. O felicit pe autoare și aștept cu nerăbdare alte cărți despre felul cum Mira devine un copil de excepție, frumos educat și cu respect față de valorile material-afective ce-i alcătuiesc viața de viitor cetățean al unei societăți civilizate. Dorina Stoica

Dorina Stoica* - poeta ,,Nu a scris nimic” pentru că „Tremurând ca o flamură, poezia a scris-o pe ea!”

* Ferestre în ziduri, Editura Rafet, 2023 PREMIUL „NICOLAE DABIJA” AL FESTIVALULUI INTERNAŢIONAL ,,TITEL CONSTANTINESCU’’, EDIŢIA a XVI-a, RÂMNICU SĂRAT, 2023 De la legendarul The wall, zidul simbol pe care Roger Waters, co-fondatorul trupei Pink Floyd îl transforma, prin muzică, în instrument legitim pentru a exprima un protest, Dorina Stoica își arogă dreptul de a prelua mesajul în poezie. „Nu eu, cei de dinaintea mea au construit ziduri/ și au pus ferestre, uși ca pe niște ochi/ mereu deschiși între real și imaginar,/ ca promisiuni ale unei treceri” (Ferestre și uși) Din start poeta face trimitere la Marea Trecere, cea pentru care vrea să lase urme curate și să poarte veșmânt curat. Pe fiecare pagină drumul Golgotei este străbătut cu crucea grea a poeziei în spate, de la primele versuri cu care se deschide cartea, ,,Mă uit în oglindă. Astăzi sunt ce sunt, semăn cu mine, mâine voi semăna cu altcineva.” (Ferestre și uși) până la ultimele versuri care cad ca o cortină grea peste un destin imaginat la finalul unui drum împlinit: „Nu mai știu drumul spre acasă,/ mi-e teamă că-mi va ieși în drum,/ la o răscruce de drumuri,/ o doamnă cu o coasă”. (Miniaturi) Zidului care separă popoare, religii, lumi, poeta îi interpune în vers ziduri care fac diferența între bine și rău, între credință și necredință, ziduri cu ferestre deschise spre libertate, libertatea de a clădi prin cuvânt un crez, unul creștin. Din spatele ferestrelor decupate în zid stă la pândă ochiul curat, simbol pe care îl recunoaștem dintr-un volum precedent din care această carte pare că își ia apa limpede de izvor și o duce mai departe. Poezia Dorinei Stoica este brăzdată de lumină, lumina divină din rugăciune, poeta chiar mărturisește „Aș vrea să locuiesc/ într-o Rază de Lumină!” Exhaustiv, arta sa poetică se voalează în definiții ale poeziei. „Mă rog, iar rugăciunea se face poezie,/ poezia coboară în inimă, urcă la cer,/ cerul se umple de lumină, apoi plouă cu stele./ Oare poezia nu este o formă a rugăciunii?” (Ferestre în zid). Într-o altă poezie demnă de consemnat, intitulată Un poet…, definiția poetică se deschide în toată splendoarea, poetul e ,,trâmbița Apocalipsei”. „Poetul e un căutător de perle îngropate/ într-un ocean de falsitate, ură, nedreptate,/ complot și minciună./Poetul e vocea Crist-alină a Universului pe care/ niciun zgomot nu o poate acoperi!” Atunci când o căutăm și nu e, tot o găsim, poeta se ascunde invocându-și avatare, „Uneori mă ascund într-un trup de copil,/ alteori într-un trup de femeie tânără” (Mă ascund), alteori se ascunde într-un psalm și roagă moartea să o uite dar e omniprezentă și mereu scrie poezie așa cum știe ea mai bine.„În fiecare dimineață, mă așez/ pe o margine de viață/ cu o ceașcă de cafea./ Croșetez în gând poezii/ – așa cum fac de când mă știu –/din cuvinte răzlețe, culese/ de prin cărțile citite. (În acest timp) Gravitatea volumului este dublată de modernista notă autoironică, dusă însă cu măiestrie, de la introvertire spre extrovertire „Ea e Dorina, poeta contestată/ prin stații de autobuze, prin gări,/ prin săli, prin parcuri de toți răutăcioșii,/invidioșii, bârfitorii, arătată cu degetul,/ marginalizată pentru că iubește adevărul/ și-l strigă cu nerușinare, în gura mare! (Nu a scris nimic!) Elementul cotidian este abil introdus în povestea cărții. Cu poeta de mână, cititorul se plimbă „În parcul de la teatru” la întâlnirea cu toamna, în decor de o cromatică vie, „În orașul acesta” moldav, ân care „nimeni nu plânge când moare un poet”. Dorina Stoica este o poetă împlinită, așa cum trebuie să fie, adaptată perfect la șablonul poeziei de azi, o poetă puternică, așa cum vrea ea să fie, fără să mai privească în jur, ci mergând pe drumul ei pentru a-și defini o amprentă personală. Prima nu se desminte pe tot parcursul cărții. Pe cea din urmă o găsim mai cu seamă în Miniaturi, la finalul volumului, acolo unde apele creației sale devin cristaline. „Statuile nu au nevoie de prieteni”/; „Poezia mea, negru pe alb rămâne ce-am scris”./; „Știu că Dumnezeu mă iartă chiar mai înainte de a fi păcătuit”: „Vorbesc mult. Tac apoi./ Cuvintele mele plutesc prin aer/ Așa cum norii plutesc pe cer”. („Miniaturi”). Protestul despre care vorbeam la început este dus, poetic, la cote sublime. Prin arta sa, poeta protestează pașnic împotriva unei lumi fără Dumnezeu și fără poezie. Această nouă carte de poezie publicată de curând este încă o dovada vie că, Dorina Stoica este POETĂ. O poetă autentică, spun eu, care pleacă de la un motto sugestiv – „Oare câte ferestre încap într-un cuvânt?” (Rodian Drăgoi) ce ne avertizează că, poezia sa așează în zidurile din sufletele oamenilor ferestre prin care să intre Lumina. (Gabriela Ana Balan)
.

joi, 14 decembrie 2023

“Mărturia credinței ca act real de trăire împreună” (Ana Dobre)- ("Minunea credinței" –Dorina Stoica – Editura Eikon 2023 )

“Mărturia credinței ca act real de trăire împreună”-Minunea credinței –Dorina Stoica – Editura Eikon 2023 Ana Dobre - 01 Noiembrie 2023 Seria de mărturii, mărturisiri, confesiuni și spovedanii din cartea Dorinei Stoica, Minunea credinței (Editura Eikon, București, 2023), culese de-a lungul anilor în timpul pelerinajelor, relevă și revelează minunea cre¬din¬ței, miracolul ei, ca taină revelată în trăirea autentică în și sub vibrația Logosului. Convinsă de adevărul din Matei 4, 4: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, Dorina Stoica se împărtășește din acest Cuvânt, pe care-l transpune apoi în cuvântul său, necesar pentru comunicarea-comuniune cu celălalt, semenul său. Pentru omul credincios, care se străduiește să ajungă la acea cre¬dință cât bobul minuscul de muștar, capabil prin forța gigantescă de care dispune în metafizica lui să mute munții și să așeze lucrurile în ordinea firească a spiritului, miracolul sau minunea există, întrucât aceasta este, ca pentru omul arhaic, starea naturală, firească a lumii. În această stare de grație, omul poate comunica direct cu transcendența. Mărturiile adunate de Dorina Stoica în acest volum reprezintă pentru toți cei care au nevoie de dovezi concrete o aducere în lume a transcendenței, a semnelor prin care ea se manifestă. Astfel, transcendentul coboară în lume, umplându-i tiparele și deschizând căi de acces către minunea credinței, de a cărei responsabilă mărturie Dorina Soica se simte datoare. Oamenii a căror mărturie o transcrie, ca un scrib me¬-ticulos, sunt sau nu sunt conști¬enți că experiența lor în vibrația spiritualității ține de miracol, de minune. Importantă este metamorfoza pe care o resimt în urma acelor experiențe revelatorii, despre care mărturisesc, prelungindu-le ecoul în lume. În acest mod, are loc acea chenoză - golire, deșer¬tare, necesară pentru a împlini metanoia - schimbarea minții, transformarea eului în athanorul sufletului său, apt să-și afle sinele. Eul, ca ego, cuvânt component al compusului egocentric, ¬este plin de orgoliul propriei impor¬tanțe, raportată la sisteme de refe¬rință din fizica lumii, din aparentul ei, ignorând și/sau ocultând metafizicul. Eliberarea de eu coincide cu chenoza, iar angajarea ființei pe noul drum al spiritului se suprapune metamorfozei interioare - metanoia. Devine posibil, astfel, accesul spre mântuire. Căldura cu care Dorina Stoica transpune aceste mărturii într-un dosar al credinței, pacea lăuntrică, liniștea, un isihasm profan, care se resimt peste tot, însoțitoare tăcute ale mesajului verbal, vin din credința ei înseși, credință care nu mai are nevoie de dovezi concludente. Hotărând să le adune într-un volum, ea pare o preoteasă care oficiază un mister, acceptând să întreprindă ceea ce crede a fi datoria ei proprie în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. Relația intrinsecă a ființei Eu-Tu se transpune mai mult în relația Eu-Acela, tripla relație de obiectivitate a omului cu natura, societatea, cu Dumnezeu. Dacă în relația cu natura și societatea (semenii) relația eului este una de experimentare, de cunoaștere, de uz, ceea ce înseamnă, conform ideaticii lui Marin Buber, că orice Tu poate deveni un Acela, „eternul Tu”, Dumnezeu, prin esența Sa, nu poate deveni unul. El rămâne instanța eternă la care omul se raportează cu tot ce-i aparține ca fond intim-străin. Comuniunea la care aspiră Dorina Stoica mărturisind despre minunea credinței se definește prin configurarea unui act real de trăire împreună, act corespunzător unei stări de grație, stare care permite revelația sacrului. Epifaniile, hierofaniile la care Dorina Stoica are acces prin confesiunile celorlalți și prin experiențele personale, dar mai ales prin reve¬lația produsă de minunea credinței, pe care o deține ca pe o cheie cu care poate deschide uși interzise, sunt mărturii ale eternei manifestări a sacrului în faldurile evanescente, înșelătoare ale profanului. Totuși, poate fără să o intenționeze, cartea Dorinei Stoica, Minunea credinței, este mai mult, se convertește într-o infirmare a tezei lui Nietzsche. Nu, Dumnezeu nu a murit. Dumnezeu este prezent în creație, trimi¬țându-Și către noi semnele și oamenii care să-L mărturisească. Seria de mărturii, mărturisiri, confesiuni și spovedanii din cartea Dorinei Stoica, Minunea credinței (Editura Eikon, București, 2023), culese de-a lungul anilor în timpul pelerinajelor, relevă și revelează minunea cre¬din¬ței, miracolul ei, ca taină revelată în trăirea autentică în și sub vibrația Logosului. Convinsă de adevărul din Matei 4, 4: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, Dorina Stoica se împărtășește din acest Cuvânt, pe care-l transpune apoi în cuvântul său, necesar pentru comunicarea-comuniune cu celălalt, semenul său. Pentru omul credincios, care se străduiește să ajungă la acea cre¬dință cât bobul minuscul de muștar, capabil prin forța gigantescă de care dispune în metafizica lui să mute munții și să așeze lucrurile în ordinea firească a spiritului, miracolul sau minunea există, întrucât aceasta este, ca pentru omul arhaic, starea naturală, firească a lumii. În această stare de grație, omul poate comunica direct cu transcendența. Mărturiile adunate de Dorina Stoica în acest volum reprezintă pentru toți cei care au nevoie de dovezi concrete o aducere în lume a transcendenței, a semnelor prin care ea se manifestă. Astfel, transcendentul coboară în lume, umplându-i tiparele și deschizând căi de acces către minunea credinței, de a cărei responsabilă mărturie Dorina Soica se simte datoare. Oamenii a căror mărturie o transcrie, ca un scrib me¬-ticulos, sunt sau nu sunt conști¬enți că experiența lor în vibrația spiritualității ține de miracol, de minune. Importantă este metamorfoza pe care o resimt în urma acelor experiențe revelatorii, despre care mărturisesc, prelungindu-le ecoul în lume. În acest mod, are loc acea chenoză - golire, deșer¬tare, necesară pentru a împlini metanoia - schimbarea minții, transformarea eului în athanorul sufletului său, apt să-și afle sinele. Eul, ca ego, cuvânt component al compusului egocentric, ¬este plin de orgoliul propriei impor¬tanțe, raportată la sisteme de refe¬rință din fizica lumii, din aparentul ei, ignorând și/sau ocultând metafizicul. Eliberarea de eu coincide cu chenoza, iar angajarea ființei pe noul drum al spiritului se suprapune metamorfozei interioare - metanoia. Devine posibil, astfel, accesul spre mântuire. Căldura cu care Dorina Stoica transpune aceste mărturii într-un dosar al credinței, pacea lăuntrică, liniștea, un isihasm profan, care se resimt peste tot, însoțitoare tăcute ale mesajului verbal, vin din credința ei înseși, credință care nu mai are nevoie de dovezi concludente. Hotărând să le adune într-un volum, ea pare o preoteasă care oficiază un mister, acceptând să întreprindă ceea ce crede a fi datoria ei proprie în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. Relația intrinsecă a ființei Eu-Tu se transpune mai mult în relația Eu-Acela, tripla relație de obiectivitate a omului cu natura, societatea, cu Dumnezeu. Dacă în relația cu natura și societatea (semenii) relația eului este una de experimentare, de cunoaștere, de uz, ceea ce înseamnă, conform ideaticii lui Marin Buber, că orice Tu poate deveni un Acela, „eternul Tu”, Dumnezeu, prin esența Sa, nu poate deveni unul. El rămâne instanța eternă la care omul se raportează cu tot ce-i aparține ca fond intim-străin. Comuniunea la care aspiră Dorina Stoica mărturisind despre minunea credinței se definește prin configurarea unui act real de trăire împreună, act corespunzător unei stări de grație, stare care permite revelația sacrului. Epifaniile, hierofaniile la care Dorina Stoica are acces prin confesiunile celorlalți și prin experiențele personale, dar mai ales prin reve¬lația produsă de minunea credinței, pe care o deține ca pe o cheie cu care poate deschide uși interzise, sunt mărturii ale eternei manifestări a sacrului în faldurile evanescente, înșelătoare ale profanului. Totuși, poate fără să o intenționeze, cartea Dorinei Stoica, Minunea credinței, este mai mult, se convertește într-o infirmare a tezei lui Nietzsche. Nu, Dumnezeu nu a murit. Dumnezeu este prezent în creație, trimi¬țându-Și către noi semnele și oamenii care să-L mărturisească. 01 Noiembrie 2023

"PECETEA TĂMĂDUITOARE A SACRULUI"(Octavian Mihalcea) - "Ferestre în ziduri" de Dorina Stoica- Editura Eikon 2023

PECETEA TĂMĂDUITOARE A SACRULUI Ferestre în ziduri (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2023), carte premiată în cadrul Festivalului Internațional de Creație Literară "Titel Constantinescu", ne propune anumite încercări de a pătrunde liric într-o simbolistică majoră, unde găsim întretăieri de căi și direcționări eterogene, etape incipiente ce-și propun ajungerea către acel nivel superior de adorație a Luminii. Cuvintelor le este conferită o fluiditate deosebită în poeziile Dorinei Stoica, cu virtuți purificatoare. Transfigurarea solitudinii reprezintă un ideal nu foarte îndepărtat. Natura poetică iese imediat în evidență. Conform autoarei, Un poet poate fi recunoscut/ după felul cum miroase. El are mirosul unei/ camere bine aerisite în cea mai geroasă/ dimineață de februarie./ Poetul e un căutător de perle îngropate/ într-un ocean de falsitate, ură, nedreptate,/ complot și minciună./ Poetul e vocea Crist-alină a Universului pe care/ niciun zgomot nu o poate acoperi!/ E trâmbița Apocalipsei/ vestind un nou cer,/ un nou pământ,/ mamă! Vederea clară se conjugă cu impactul visului, situare ce predispune la amplitudini nu de puține ori misterioase. Evadările selenare favorizează permanentizarea unei remarcabile prospețimi interioare, mereu așteptând în lume noi și noi revelații. Voia lui Dumnezeu este întâmpinată ca o sărbătoare. Împăcarea dintr-un colț de biserică are darul să spulbere toate grijile. Versurile din carte evidențiază continuitatea firescului, aspectare nedisimulată a cumințeniei. Cei trecuți prin poarta cerului niciodată nu vor fi uitați, laolaltă cu stelele de sus. Indiferent de circumstanțe, sufletul și iertarea vor rămâne entități inalterabile. Este reiterat caracterul tămăduitor propriu rugăciunilor. Cuvântul și Taina se adâncesc neîncetat. Semnele divine sunt corăbii spre Împărăția Cerului. Parabolele din volumul Dorinei Stoica întăresc mesajul spiritualizat, profund consonant cu datele înconjurătoare ale naturii. Cât despre inerentele suferințe terestre, poezia internalizează numeroase sublimări ale acestora: Cât de frumos i-ar fi putut înflori viața/ de n-ar fi trebuit să fugă de voi toți,/ acei ce i-ați zdrobit sufletul/ ca pe o boabă de strugure./ Nimeni nu va ști niciodată câtă frumusețe,/ gingășie, durere și resemnare,/ cât protest cuprind aceste poeme/ scrise cu lacrimi ca niște buruieni/ ce au avut norocul să înflorească,/ fără să le semene nimeni. Ecouri din trecut reamintesc detalii despre condiția noastră trecătoare. "Fugit irreparabile tempus" ivește meditații acute asupra rostului existențial. Simțirea poetei vizează nivelul maximal. Rugăciunile sunt ferestre în zid, inimi lirice ascensionale, universuri ale filigranărilor tremurătoare. Conștientizarea detaliilor luminoase așterne liniștea peste suflete, consubstanțialitatea icoanei și a poeziei neputând fi pusă la îndoială. Apropierea Cuvântului cheamă focuri purificatoare care au capacitatea de a suspenda trecerea timpului. Atunci când tainele devin atotcuprinzătoare, identități misterioase conduc înspre ideea dematerializării cromatizate. Ziua de duminică posedă incandescență într-o poezie a Dorinei Stoica. Atrage atenția și această ipostaziere eminesciană: L-am văzut trecând/ pe EL, POETUL...îl știți, EMINUL/ pe care orice român atât de mult/ L-a iubit. Era singur,/ ca Fiul lui Dumnezeu pe Cruce/ și cred, habar nu avea/ de unde vine, încotro se duce.// Mergea încet, puțin aplecat./ Părea să poarte cu el povești/ despre anotimpuri, despre victorii,/ despre înfrângeri./ Trecea, trecea, nu se oprea./ Era ca o boare de vânt./ LUCEAFĂR era. Nădejdea într-o nouă Schimbare la Față însoțește elanurile sufletului poetic. Grupajul intitulat Miniaturi se impune a fi ilustrat prin intermediul următoarei atitudini onirice complexe: Visam că pot trece prin ziduri/ ca Iisus cel Înviat, că zbor/ cu o aripă lipsă, Icar răstignit. Poeziile din Ferestre în ziduri respiră într-o realitate a spiritului fin, având neîncetat alături pecetea sacrului. OCTAVIAN MIHALCEA (Cronica va apărea în Revosta "Tecuciul Literar și artistic" - dec 2023)