duminică, 18 septembrie 2016

aceiași lună plină peste oraș



în nopțile cu lună
inima umblă hai-hui pe dealuri.
legătura ei secretă cu timpul 
stă în creşterea părului, a unghiilor.
din oglindă se strâmbă la mine ziua de ieri.
ficatul mă anunță că e ora aceea la care 
doar taxiurile mai circula prin orașul 
viu ca o nuntă de câini.


moartea face rondul de noapte.
(Dorina Stoica)

sâmbătă, 10 septembrie 2016

eu și jumatatea mea de viață



fericirea depinde de spondiloza cervicală
și de creșterea glicemiei!
atacurile de panică deschid portaluri
dinspre prezent înspre trecut
și dinspre trecut spre viitor.
magiunul copilăriei fierbea pe pirostii.
mestecam cu linguroiul de lemn de patru ori pe oră,
măsuram timpul cu un fus înfipt în mijlocul unui cerc
tăiat în patru ca o mămăligă.
în fierberea aceea întunecată imaginam
iaduri si judecata de apoi.
ne-am urcat fără bilet în tramvaiul 45
am deschis cu pila de unghii Cutia Pandorei
dansând cu șerpii traversam pe roșu
pană ce iarna năvălea peste noi.
desenam inimi insăgetate pe zapada viscolită de ani,
de fierbinte ce eram încălzeam blocul acela cenușiu
ce avea piese de mobilier calorifere reci din fontă.
eram vinovați de copacii înfloriți în februarie.

acum sunt un fel de marcel proust. în fiecare seara caut
lumina obscură și umărul gol pe care să desenez
un atac de cord sau un accident vascular.
și pentru ca nu mai avem nimic interzis de făcut
spate în spate, fiecare pe partea sa de viață,
îngițim pastilele.
hai să tragem puiul acela de somn
din care nu se trezește nimeni niciodată! 
(Dorina Stoica)







sâmbătă, 3 septembrie 2016

"Încă o pană iscusită" de Corneliu Traian Atanasiu

Adăugați o legendă
Două lucruri sînt importante pentru autorul de senryu: să aibă haz şi să o facă cu detaşare şi delicateţe. Primul poem al volumului dă tonul acestei exigenţe cum nu se poate mai fidel şi totodată mai graţios:
primele ştiri –
două vrăbiuţe-n zori
toacă liniştea
La prima oră nu le tace gura, toacă verzi şi uscate, aceleaşi de ieri şi, cu siguranţă, şi cele de mîine. Pălăvrăgesc, flecăresc, pentru că, evident, e vorba de o alegorie, de o mică fabulă. Oarecum inocentă, pentru că şi ciripitul lor de vrăbii gureşe este mai degrabă inofensiv. Tulbură doar tihna dimineţii. Cu duhul blîndeţii, îngăduitoare, autoarea nu pune la inimă, îşi cultivă doar seninătatea…
Nicicînd personajele implicate într-o relaţie, acum umană, nu mai sînt doar deghizări zoomorfe, umorul nu este caustic, abia de face aluzie la un poncif prea vehiculat pentru a-l persifla. Desigur, potriveala sufletelor împerecheate nu e chiar măgulitoare.
suflete pereche -
dânsa prea decoltată
el cam deocheat
Pe aceeaşi temă, a cuplului deocheat, jocul de cuvinte cu fundal publicistico-literar alunecă pe nebăgate de seamă spre veşnica meteahnă a traducerii în amor. Soţia este cu siguranţă bibliofilă.
soţ de poveste -
traduceri după traduceri-n
ediţii de lux
Iar de data asta, situaţia incendiară îşi etalează făţiş rezultatele deja scontate:
foc mocnind de mult -
alături de un pârlit
tot mai des friptă
Cuvintele cu două înţelesuri, bine plasate, asigură o canava pe care ţesătura derapează lesne spre intriga amoroasă.
război iminent -
vecina mai tânără
încurcând iţele
Dar nu numai cuvintele polisemantice sînt mînuite cu măiestrie de autoare, expresiile sînt şi ele un material verbal la fel de eficace în a realiza opoziţii, echivocuri, efecte ironice. În poemul de mai jos, nu mai ştii cine pe cine trage în piept.
macazul schimbat -
păpuşari traşi pe sfoară
de-ale lor păpuşi
Tematica pe care autoarea o abordează cu mai multă vervă şi aplicaţie este aceea politică. De la ţinuta morală a aleşilor
armonii de-april -
lalelele degrade
edilii în dungi
la prestaţia verbală:
din nou alegeri -
în răspântii mori de vânt
îşi dau aere
şi la stratagemele ipocrite:
simţ electoral –
cu momeala pe la uşi
pun picioru-n prag
totul este doar înşelătorie, inclusiv parada patriotardă:
steagul arborat
de florile mărului -
speranţa în plop
Nici evoluţia vremii nu e trecută cu vederea. Nu numai merii sînt anul ăsta din nou în floare, ci şi merele de sub bluza fetelor în floare dau să
rupă nasturii.
merii în floare –
bluza de anul trecut
mult prea strâmtă
Un joc de cuvinte poate vorbi simultan şi de imprimeul rochiei, şi de privirea prea indiscretă a vreunui admirator. Nu ştim ce e mai decoltat în poem, rochia sau insistenţa privirii. Şi nimic nu ne obligă să alegem.
balul bobocilor –
pe rochia decoltată
ochiul boului
La urma urmei, ispita rămîne unul din condimentele vieţii:
ajun de Crăciun -
Moşul ispitit din nou
de poale în brâu
Sînt în carte şi destule poeme care sînt înclinate prea mult să biciuiască moravurile satiric şi sarcastic. Sînt şi poeme în care se vede numai exersarea în folosirea unor expresii. Voi încheia însă cu un poem care merită toate laudele:
concediu altfel -
cerul şi marea în
ochii pruncului
Prima parte e calchiată pe sintagma des folosită în ultimii ani şcoala altfel. Substituţia şcolii cu concediul este extrem de subtilă. Înclin să cred că e vorba de un concediu într-un fel ratat sau interzis de ivirea pruncului. Şi că cerul şi marea din ochii lui (posibil albaştri) sînt mai mult decît o compensaţie pentru concediul pierdut în acest an.
Fără discuţie, Vasilica Grigoraş îşi află locul între cei doar o mînă de autori cu talent evident pentru acest poem hîtru fără a fi veninos - senryu.
Corneliu Traian Atanasiu

Preluat de pe blogul lui Ben Todică.



vineri, 2 septembrie 2016

Poeta cu sufletul albastru de cer senin


Pe Camelia Cristea, poeta cu sufletul albastru de cer senin, am regăsit-o spărgând “paharul cu venin” și bând “din pocalul de lumină” cuvinte, după aproape un an, timp în care nu prea am știut nimic despre ea.
Sunt poeți care se revoltă, se luptă pentru afirmare. Pentru Camelia Cristea poezia este tubul de oxigen prin care respiră Universul. Unii plâng în versuri, altii strigă! Camelia tace, simte, crede și iubește. A scris în taină zeci, dacă nu sute de poeme, le-a citit şi recitit, le-a postat pe diferite site-uri literare ori religioase, și-a câștigat un număr însemnat de cititori ce asteaptă cu nerăbdare poemele sale. Având deja mulți cititori, abordând tematicii diverse, dar cu precădere latura spirituală a existenţei, ea scrie o poezie ce atinge de fiecare dată sufletul. Este sensibilă dar puternică. Iubitoare a versului clasic mânuiește cu pricepere metafora, fără excese însă.
Toate emoțíile vieții de zi cu zi se filtrează în versul melodios, inconfundabil. Poemele transmit mesaje de viețuire în armonie, moralitate, iubire, credință. Este chipul omului frumos, ce mânuiește cuvântul spre zidire.
Publicarea primului volum i-a dat sentimentul unei împliniri dar a rămas aceiași discretă, modestă asemenea florii ce se bucură de suficiența parfumului și frumuseții primite de la Dumnezeu, dăruind tuturor, fără a cere nimic în schimb, nici laude și nici glorie. Poezia sa este apa bună, izvorâtă de munte, din care bei și tot ai mai vrea.
Camelia Cristea este un om bogat! Ea are cerul ” … mintea în rugă deschisă spre Tine,/ Genunchiul plecat în câmpul de flori/ Dă-mi pacea şi roua trimisă în zile, Cu vestea de bine să mă împresori...” ( Am cerul), are vara, toamna, florile de liliac, dar mai cu seamă are pace în suflet și multă iertare: “Pacea umple golul ce mă priponea/ De o buturugă, lângă vremea rea/ Am scăpat de toate...și de-al meu deșert/ Ard intens în stele și învăț să iert!” ( Rug de stele).
Poezia îi face Cameliei din viața sărbatoare. O sărbătoare a sufletului, a harului, a credinței. Căci harul îi vine din credință și credința este făclie într-o viață plină de poticniri, căderi pe calea Crucii dusă fără cârtire. “Au înflorit salcâmii, cu alaiul lor de dor, / În mijlocul furtunii mă prind de brațul lor/ Și trec în Primăvara seninului din floare / Se-aud din muguri șoapte că viața-i Sărbătoare...”
Sărbatoare şi pentru mine noua carte de poezie a prietenei de suflet și de spirit Camelia Cristea, din care mi-a dăruit și de această dată o pagină, spre împrună- veșnicire.
Dorina Stoica.


marți, 30 august 2016

„Dincoace...Dincolo...Respectul!” de Ion. N. Oprea – Editura Pim Iași 2016

Scriitorul Ion N. Oprea și-a propus și a realizat anul acesta o un proiect măreț, o decaniadă a antologiilor ale căror coordonator este în cadrul Cenaclului la distanță inițiat și pus în mișcare de către domnia sa. O muncă asiduă, mii de pagini adunate în cărți cu o diversitate de stiluri, genuri literare, personalitați de vârste diferite din diferite domenii, reunite între coperțile unor carți pe care le vor descoperi fără dor și poate urmașii, pe rafturile multor bibliotecii din tară și nu numai.
Pe mine acest scriitor octogenar prolific mă uimește cu atât mai mult cu cât eu nu sunt prea harnică în ale scrisului și nici foarte ordonată cu cele pe care le scriu și public.
Acum când s-au adunat o mulțime de cărți destul de voluminoase despre care ar tebui să scriu măcar cate o binemeritată pagină aferntă fiecăreia, din respect pentru munca autorului și drept recunoștință pentru spațiul pe care mi l-a oferit pentru a publica în aceste antologii,  mă cuprinde un soi de pancă. Fiecare carte primită a fost citită parțial, unele doar răsfoite și amânate pentru vero călătorie mai lungă cu trenul, ori pentru serile lungi de iarnă. Am lecturat totuși suficient pentru a  înțelege munca titanică a autorului pe care mi-ar face deosebită plăcere să-l așez pe un podium construit din cărțile publicate de domnia sa, de-a lungul vieții.
Temele propuse de către Ion N. Oprea sunt incitante de fiecare dată și nu puțini sunt autorii pe care îi regăsim în mod repetat în aprope toate aceste antologii. Dintre aceștia am remarcat pe Marian Malciu din Slatina-Olt, pe Gheorge Clapa profesor de istorie bârlădean de asemenea prolific în ale scrisului, jurnalista Geta Modiga, prof dr. Ion Popescu Siretenau, Olguța Luncașu Trifan, prof univ, Ioan Dănilă și mulți, mulți alții. Gestul domniei sale de a trimite membrilor Cenaclului la distanță cărțile prin poștă fără a aștepta bani pentru acest efort intelectual dar și pecuniar mi se pare mai mult decat generos. Despre cărțile acestea  primite prin poștă sau personal de la autor, se cuvine din respect să scrie fiecare dintre coautori. Scrisul și socializarea prin cuvântul scris este pentru jurnalistul INO, un mod de a trăi frumos, activ, un fel de tinerețe fără bătrânețe” și de ce nu, prin ceea ce lasă în urma sa, „viață fără de moarte.”
Referindu-mă la antologia „Dincoace...Dincolo..Respectul” Editura Pim, Iași 2016 pe care acum o am în față remarc articolul prof. documentarist Gheorghe Clapa, un iubitor al cuvnatului scris, istoric meticulos în a trata orice subiect cât mai amplu. Articolul în discuție are un titlu inspirat, adecvat temei propuse, „O națiune ca să aibă viitor, trebuie să-și cunoască trecutul care-i dă forța coeziunii în prezent. Să fie dincoace de Lethe!” . Un articol de 35 pagini care merită a fi citit, o pleduarie  pentru cultură, normalitate, patriotism, condimentat cu trimiteri la legende, istorie, religie.
Profesorul Vasile Fetescu din Iași  ne pricinuiește o incursiune în Universul creației lirice” pe mai bine de 15 pagini. Domnia sa ne mărtirisește în poemul „Dezamăgire”următoarele: „Ca să pătrund în universul/ poeziei/ a trebuit să trec prin/ furcile caudine/ care străjiuesc intrarea/ în lumea miraculoasă/ a creației poetice./ Se spune/ pe drept sau pe nedrept,/ că românul s-a născut/ poet/ și este de așteptat/ ca în țara poeților/ gignați/ și a efemerilor/ pigmei/ poezia să crească/ și să înstăpânească/ precum / iarba/ câmpului./”
Un articol ce pare după o parte din titlul pe tema dată, este cel scris de dr. Aurel Pamfil din Iași intitulat „Dincolo și Dincoace de...ghidonul bicicletei”. Prin larghețea și bunătatea sa dl Oprea va fi cred cel mai surprins de alegere, deși probabil o vor face alții. Îmi cer de fapt, un drept acum, la aproape 70 de ani, să scriu ceea ce vreau, să fac ceea ce-mi place și să profit de contextul favorabil de a avea un...protector.”. Și o va face, povestindu-ne cu dezinvoltură,  talent și umor, despre...biciclete. 
Olguța Luncașu Trifan tot din Iași în Anonimus: între două praguri, secunda”, ne prezintă fleșuri despre cotidian de pe poziția de polițist. Apreciez talentul autoarei pe care o cunosc din mediul virtual de câțiva ani și ii citesc postarile.
Prof. Traian Nistiriuc-Ivanciu din Câmpulung-Moldovenesc ne vorbește despre respectul ce se cuvine oricarui om, despre degradarea și minimalizarea relațiilor interumane în ultimele decenii datorită unei libertăți prost înțeleasă de către tânăra generație internaută, în mod deosebit.
Moartea cuiva apropiat ne pune în fața o realitate pe care unii nu o pot accepta și anume conștientizarea existeței a ceea ce numim omeneste, dincolo...
„Căci, dincolo de ceea ce vedem se întinde țara celor încă nevăzute, dincolo de ceea ce auzim se află ceea ce încă nu am auzit, dincolo de azi e ceea ce a fost și va fi: dincolo de materie domnește imaterialul: dincolo de mormânt ne așteaptă oare ce? Ne vom întâlni vreodată cu cei pe care i-am iubit? Dincolo ești tu, dincoace sunt eu!; dincolo beznă frig și spaimă-dincoace: lumină, căldură și sete de cunoaștere…”
Urmează un purpuriu de versuri inspirate de tema propusă de INO. Citez ,Dincolo de toate- respectul”, „Dincolo/ sau dincoace de../ Dincolo de toate,/ plutind aparent spre.../ atât cât se mai poate/ și cât de mult simțim,/ își precizează aspectul,/ în tot ce vrem să fim,/ respectul/”
Geta Modiga scrie un articol tot despre respect, mai curând despre lipsa acestuia de cele mai multe ori în relațiile interumane ca fiind pornit dintr-o proastă educație primită în familie ori în procesul de formare a tinerilor în școală.
Un alt articol care mi-a atras atenția este cel intitulat Satul rămâne matca spiritualității românești ortodoxe”, scris chiar de coordonatorul antologiei Ion N. Oprea despre poetul și scriitorul german năsut în România, Eginald Schlattner care a iubit și admirat până la divinizare țara în care s-a născut. Retras, departe de societatea dezlănțuită acesta scrie „N-ai voie să vorbești așa de frumos despre România, că nu te crede nimeni”.
Despre respect, profesorul Constantin Zavati din Bacău ne spune: “Odată cu intrarea în Liceul militar “Ștefan cel Mare din Cernăuți am înțeles pentru prima dată ce înseamnă respect pentru șefi, profesori, colegii noștri, pentru regulamentele militare”.
Fiecare autor inclus în această antologie merită a fi citat, toti au scris cu pasiune, talent și bucuria de a aborda temele propuse. Mă opresc aici, având convingerea că vor mai scrie despre această carte mulți altii. Se cuvine ca în semn de respect și recunoștință pentru efortul domnului Ion N. Oprea să punem pe hărtie câteva impresii de cititori. Tot ce am scris despre cărțile primite de la domnul Ion N. Oprea sunt semne de lectură și impresii de cititor implicat iar nu critica literară.
Cartea „Dincoace...Dincolo...Respectul!” este un volum unitar, de toată lauda a domnului Ion N. Oprea în care te întâlnești cu o lume bună de oameni culți  și unde ți se permite să pătrunzi cu sfială dar din care ieși mai înțelept mai informat și mai educat.
Si de acestă dată, îmi exprim uimirea, admirația și recunoștința pentru domnul Ion N. Oprea, un scriitor ce-și pregătește un loc în cultura românească măsurându-și viața  în pagini de carte tipărită.
Dorina Stoica- Bârlad.


luni, 29 august 2016

Motocicleta Java (din cartea "Raiul în care am fost" - editura Sfera Bârlad, 2011)


Stăteam împreună cu alte copile pe banca din curte sub tufele de liliac şi aşteptam să-mi vină rândul la sărit coarda în careul meşteşugit desenat de colega de clasă, Olguţa, care întârzia la noi pe bancă aproape în fiecare seară. Era pe înserat. Femeile în timp ce întindeau rufe pe sârmele nesfârşite din partea îndepărtată a curţii, vorbeau despre copii şi despre mâncărurile pe care le vor pregăti în ziua următoare, despre preţurile la carne şi la legume, dornice să afle una de la alta bârfe picante de prin oraş sau despre vreun chilipir. Coana–Mare se balansa în şezlongul confortabil aşezat pe terasă cu o carte în mână, în care privea, dar a cărei pagină nu o întorcea ore în șir, atentă mai mult să simtă pulsul curţii, numai ochi şi urechi pentru a nu scăpa vreun eveniment important. Se şoptea că ar fi avut un aparat în urechi adus de la Paris şi cu acesta putea să audă orice zgomot şi orice cuvânt.
Arareori auzeai câte un motor de maşină pe stradă şi atunci ieşeam zeci de copii de prin curţi în fugă spre strada Republicii să admirăm minunăţia. Am sărit de pe bancă împreună cu alţi copii când am auzit la colţul străzii un claxon zglobiu:
– Trece ceva pe strada principală, haideţi să vedem şi noi.
N-am apucat să ne grupăm când porţile cele mari s-au deschis şi în curte a intrat tata, calare pe o frumuseţe de motocicletă roşie, nouă nouţă. Claxona întruna pentru ca toţi locatarii de pe stradă să-l vadă şi să-l admire.
În timp ce parca mândru motocicleta lângă arţarul din faţa uşii noastre, trăgea cu ochiul să vadă cum va reacţiona mama, dar şi la uşa lui tanti Dragomir cea grasă care nu ieşea niciodată din casă nerujată.
– A cui e motocicleta asta, tăticule?
– A mea, am cumpărat-o. Ne-a răspuns aprinzându-şi o ţigară, în timp ce se aşeza pe treptele de la intrare.
Cu ligheanul mare în mâna, mama vrând să între în casă îi spuse ca şi cum nu ar fi văzut motocicleta:
– Vreau să intru în casă, îmi dai voie?
– Tu nu vezi cu ce am venit acasă, femeie, i-a spus tata fericit, încercând să o strângă în braţe.
Am năvălit în casă şi voiam să ştim cât mai multe despre motocicleta tatii pentru a ne lăuda la tovarăşii de joacă şi la copii de la şcoală.
Când am aflat că o cumpărase de la magazinul de jucării din centru şi dăduse pe ea aproape o mie de lei, tare ne-am minunat întrebându-ne de unde avuse atâţia bani iar seara, înainte de a adormi socoteam câte păpuşi şi câte bomboane ar fi putut să ne cumpere din banii aceia.
Peste câteva luni a venit bâlciul. Într-o seară de sâmbătă, tata, băuse câteva beri şi un rom la restaurantul din colţ cu nenea Dragomir. Acesta era bărbatul vecinei, grasa cea rujată (care mă voia de noră când mă voi face mare). Bine dispus gata de petrecere m-a pus în faţă pe ghidon şi mi-a spus că vom merge în bâlci. Ce bucurie pe mine!
A intrat în bâlci cu motocicleta pe aleea principală, unde erau standurile cu tragerile la ţintă. Fără să cobore a oprit doar motorul şi a cerut o puşcă. Din prima a ochit ţinta iar figurina a început să danseze, semn că a câştigat premiul cel mare. Premiul, un peşte dolofan verde, din sticlă, mi-a fost înmânat mie spre păstrare, trofeu de mare preţ:
– Vezi să nu se spargă, ai mare grijă de el, mi-a spus responsabilizându-mă peste măsură.
Peștele din sticlă era foarte urât dar tata voia sa i-l duca mamii acasa intreg ca s-o îmbuneze, să nu mai fie supărată că el si-a cumpărat motocicletă cu ataș.
Ne-am oprit la un cilindru uriaş cu pereţi de scândură, ce răsuna şi se cutremura de un zgomot cumplit, numit „zidul morţii”.
– Ce facem aici tăticule, am întrebat deoarece nu vedeam nimic interesant.
Fără a-mi răspunde, m-a dat în primire prietenului vecin. Împreună cu acesta ne-am urcat pe nişte scări pe podium tocmai sus, în vârf, de unde am privit cu temă în jos. Am văzut câţiva motociclişti învârtindu-se pe pereţii cilindrului. Făceau un zgomot infernal in timp ce executau felurite acrobaţii nebuneşti periculoase.
Erau două motociclete negre şi...una roşie.
– Nenea Dragomir, cine conduce motocicleta cea roşie? am întrebat deşi aveam o bănuială, dar nu-mi venea să cred ce vedeam.
– Nea Octav, cine să fie!?
Peretele din lemn se zguduia puternic mai mai să se dărâme, iar motoarele făceau acel zgomot greu de suportat.
Îmi era foarte frică strigam cât mă ţinea gura dar nu mă auzea nimeni pentru că toată lume ţipa, unii de frica (ca mine), alţii de încântare(ca tata).
Când, în cele din urmă, spectacolul s-a terminat şi am coborât de pe podium, eram aproape leşinată. M-am aruncat în braţele tatei. Acesta m-a urcat pe ghidonul motocicletei, a apăsat pe acceleraţie şi am „zburat” spre casă. În colţul străzii a oprit lângă restaurant şi mi-a spus autoritar:
– Să nu-i spui mă-tii ce ai văzut.
Şi pentru a fi sigur că nu voi spune nimănui mi-a strecurat în buzunar câţiva lei, preţul tăcerii.
Dorina Stoica

imagine de pe internet


luați, mâncați, sunt fructe destule




pe masă un coş cu mere oprite.
muşcăm zgomotos din interdicţii, tabuuri.
ne strigăm copiii, nepoții  luați, mâncați,
sunt fructe destule pentru toate poftele
și gurile nesătule ale unei societăți
ce se pretinde liberă.
suntem dependenți de încălcartea
oricăror legi divine sau omenesti.

ce înseamnă “cei șapte ani de acasă”?
întreabă un copil în timp ce mușcă
cu dinții de lapte din măr.
nimeni nu-i spune că este oprit.
copilul privește cu ochii mari, nevinovați
spre viitorul despre care nu știe nimic.
o horadă flămândă de viermi, așteaptă.
(Dorina Stoica)


imagine preluata de pe http://altarulcredintei.md/