marți, 4 aprilie 2017

timpul îmbătrânește în mine


peste amintiri se întinde noaptea,
mă învelesc cu pătura veche.
prin găuri privesc luna.
adorm.

mama începe de la un metru cincizeci
și crește, tot crește 
până mă întrece.
ochii ei inverzesc în fiecare primăvară.
noi două nu ne-am înțeles niciodată!
m-am făcut mare, mamă!
timpul îmbătrânește în mine,
piciorele învață pantofii noi să meargă .
plec întodeauna prima.
sunt un fel de nomad,
cu plânsul în bagaj călătoresc.
poposesc la câte-o mănăstire.
îl mint pe Dumnezeu.
El mă iartă 
precum si noi iertăm greșiților noștri”.
mă rog.
rugăciunea mi se face blestem. 
(Dorina Stoica)










luni, 20 martie 2017

Pâinea seamănă cu anușca.

Mama spală rufele la mână.
mâinile sunt crăpate de la leșie.
De câțiva ani plouă cu găleata dacă e vară,
ninge dacă e iarnă,
taman când le întinde pe sârmă.
Se vorbește că vina o poartă poza,
pe spatele căreia scria cu litere de tipar,
ANUȘCA,
găsită acum doi ani în buzunarul secret de
la pantalonii lui.

“ Nu mai spăla atâtea cerșafuri
că s-au înzăpezit toate drumurile.
Nu vezi că ai întins iarna în toată Moldova
și peste Prut?" strigă la ea toată lumea.

Se lasă înserarea peste foame.
E ziua de lichidare.
Tata nu mai vine.
“Spuneti-va rugăciunea de seara și
mergeți la culcare, în seara asta
nu avem pâine.”

Adorm cu spatele la Dumnezeu.
Foamea stă trează.
Lacrimile au gust de pâine.
În vis nu mai ninge.
S-au deschis larg porțile cerului.
Tata coboară din camion.
Strânge în brațe o pâine alba.
Pâinea seamănă cu anușca.

Am împlinit cinci ani.
Nu vreau să vorbesc.
Dacă aș vorbi oamenii ar înțelege
ca sunt cu mult mai înțeleaptă
decât înțelepții lumii.(Dorina Stoica)

luni, 20 februarie 2017

Consemnări Un pod până-n Noua Zeelandă! de Dan Plăieșu


* Despre antologia bilingvă „Poduri lirice”/  „Poetical bridges”, editată la Napier, Noua Zeelandă, de scriitoarea gălățeană Valentina Teclici
Scriitoarea Valentina Teclici, stabilită de ceva vreme în Noua Zeelandă, a
scos de curând o carte de suflet, „Poduri lirice”/ „Poetical bridges”, antologie bilingvă de a cărei traducere și editare s-a ocupat direct. Este un volum de poezie, nu doar interesant, ci de-a dreptul unicat, cred, pe piața cărții din țară și deopotrivă, bănuiesc, din Noua Zeelandă. Știm foarte puțin despre poeții de acolo, așa că pentru cititorul român cunoașterea liricii lor constituie cu siguranță un mare câștig. De asemenea, nu e puțin lucru ca poeți români să fie citiți în acea lume îndepărtată. Am ales să-i prezint mai jos doar pe autorii neo-zeelandezi, considerând că cei din țară, prezenți în carte, sunt în bună măsură de notorietate aici.
După lectura poemelor semnate de cei 12 autori de la Antipozi rămânem cu o imagine caleidoscopică, ce include viața în noua patrie,  marea, anotimpurile, ferma și cei apropiați, dansul și cântecul specific, încercarea altor imigranți de a păși pe insule. Și iubire! Multă iubire. Iar toată această imagine trece prin inima, prin simțirea oamenilor locului. Versurile oferite de Dorothy Wharehoka impresionează prin scene desenate amplu de către natură, semenii fiind vădit marcați de pășirea în noul univers ales de soartă pentru a-și continua viața. Iată „Rezultatele schimbării”: „De-a lungul mileniilor vânturile schimbării/ au împrăștiat semințele familiei noastre/ către aceste insule sudice./ Rădăcinile noastre s-au răspândit/ prin solul fertil căutând hrană –/ dezvoltând esența noastră/ asimilând, amestecând/ creând hibrizii ce suntem acum./ Înrădăcinați precar aici/ unde  pământul ne tremură sub picioare/ și mareele vorace ne ciugulesc țărmurile;/ unde frații rivali ai mitologiei/ continuă lupta lor pentru supremație/ supunându-ne la secetă și inundații/ ar fi bine să ne amintim/ noi toți suntem din stocul de imigranți/ care de asemenea a schimbat fața acestui pământ./ Noi suntem rezultatele schimbării.”  Marie Dunningham adaugă un element de peisaj sufletesc: „Pe vârful Te Mata, soarele suge culoarea/ din cer până totul deasupra este infinit cețos alb/ strălucitor și iarba pare aur palid. La umbră, albastrul/ cerului devine mov./ Acolo, deasupra, undeva nevăzute/ ciocârliile ciripesc neîncetat cântecul lor, cântec/ englezesc./ Pielea arde roz, apoi roșu, rocile de calcar/ odată pe fundul rece al mării, dureros/ reflectă albul./ Șopârle absorb soarele, dar dispar imediat ce umbrele/ noastre negre cad./ Trei băieți pe biciclete/ cu timp nelimitat într-o zi fierbinte, la mile distanță de/ casă, exploră sălbăticia. Sălbăticia lor./ Ar putea fi Africa deșertul australian./ O întreagă lume pentru ei înșiși să învingă și să/ stăpânească.” („Pe vârful Te Mata, vara”)    
Carole A. Stewart ne dezvăluie o taină din cultura locului prin „Mărae”: „Nu existau felinare/ nici străzi/ doar luminile Măraei/ lucind în întuneric/ prin noaptea geroasă.// Pământul/ era laminat cu gheață/ și-n interiorul casei/ oamenii dormeau.// Împărțind respirația./ Împărțind căldura.// Mărae.” Evident, aflăm și ce înseamnă cuvântul din titlu: „casă tradițională a maorilor pentru întâlniri”. Bill Sutton ne oferă, între altele, un poem dramatic: „Noaptea trecută am visat noua recoltă/ venind peste mare către Aotearoa/ nu de balene nici măcar ton/ ci de data asta, de oameni/ bărbați și familii înfometând disperate,/ plătind cu părți ale corpului încumetarea/ de a trece pe lângă cruda, puternica Australie/ spre un loc unde cândva li s-a spus/ că lumea părea mai bună// ca să fie salutați aici de către cine?/ Elicoptere și nave gri de război/ bărbați și femei cu difuzoare/ poruncindu-le să plece înapoi/ unde? Către devalorizata Fiji/ ruinată de decenii de dictatură?/ Ori spre alte insule, unele deja/ pe jumătate scufundate, iar altele/ devastate de supercicloane,/ generate de  încălzirea globală?// Nu există un alt refugiu/ și acum cuvintele au devenit mai aspre –/  Plecați înapoi! Nu puteți sta aici!/ Plecați înapoi sau vă distrugem!/ și apoi proiectilele.” („Noua recoltă”) Lui Penelope Foster îi place să scrie poezie erotică. De pildă, poemul intitulat „Dragostea este”: „Dragostea este purpuriul unui ametist lustruit/ auriul unui răsărit de soare iarna./ Mirosul picăturilor de ploaie/ lovind pământul uscat/ și marea luminată/ de creșterea unei luni portocalii.// Dragostea este patul tău după o lună când ai fost/ plecat/ o baie fierbinte la sfârșitul unei zile obositoare.// Dragostea este apa rece într-o zi toridă,/ focul din șemineu într-o zi geroasă. O îmbrățișare de consolare într-o zi tristă,/ și râsul împărtășit într-o zi fericită.// Dragostea este cel dintâi surâs al primului tău copil,/ Este zâmbetul unui străin într-un oraș străin.// Dragostea este unde tu alegi să fie!/ Dragostea ești tu, Dragostea sunt eu./ Dragostea este!”
Alți poeți de la Antipozi prezenți în carte: Ian McQuillan, Mark Raffills, Mandy Pentecost, Marty Smith, Sandi King, Nikora (Nik) Henriksen, Mere Taito.
La celălalt capăt al „podului” sunt poeți români, îndeobște cunoscuți: Iată-i: Tudor Opriș, Paul Sân-Petru, Violeta Ionescu, Vasilica Grigoraș, Ana Anton, Mariana Gurza, Ana Urma, Victor Cilincă, inclusiv Valentina Teclici și Alexandra Balm (Dumitrescu), ultimele două stabilite nu demult în NZ. O observație specială pentru Monica Săvulescu Vouduri (născută la Galați, așezată de ani buni în Grecia) și Maria Weishaupt Sarău, de asemenea, gălățeancă emigrată în Elveția.

Dan Plăeșu

  

luni, 13 februarie 2017

“ Să te pregătești de Cer“, de Mihai Marian

“ Să te pregătești de Cer,
a
șa mi-a spus într-o noapte un înger
nu
știu dacă era alb sau negru în visul meu incolor
Astfel începe poemul Zbor, din cel mai recent volum de poezie al Dorinei Stoica — Pâinea lui Bragi, apărut în colec
ția Qpoem, la editura Paralela 45.
Fac referire, pentru
început, la acest poem, deoarece mulți dintre cei care cunosc scriitura Dorinei, știu că aceasta este una ( așa cum spune chiar Alexandru Cistelecan ) plină de smerenii și iluminări traduse delicat și prețios. Aș mai adăuga că poezia dumneaei, până la acest moment, era de asemenea una de avertizare, de atenționare asupra actului de ruptură ce are loc între Dumnezeu și om, o interfață ce rezultă, în mod paradoxal, din convingerea dacă Dumnezeu ar fi făcut numai oameni sfinți și niciun păcătos, e ca și cum i-ar fi dat omului, pe motiv că vederea este superioară auzului, patru ochi și nicio ureche ( De Genesi ad litt. X||, viii).
Spun p
ână la acest moment pentru că cei ce vor citi cartea, vor avea parte de surprize.
Știți că există o vorbă:/ You can't teach an old dog new tricks! Ei bine, Dorina exact asta face cu poezia sa în acest volum. O învață trucuri noi, nu o lasă să se mai constituie într-o problemă narativă; realitatea zilelor noastre devine proxima divinitate — “mi-am luat concediu în a doua lună
din vacan
ța de vară a elevilor
cu
începere de la prima explozie solară“— concediu pe facebook.
Apoi,
încetează să mai fie tranzacție difuză între poruncile biblice și legile moderne, și definindu-și sensul face un efort de coerență pentru a subzista socialmente: două tinere plimbau prin parc
dou
ă neputințe așezate
comod
în scaunul cu rotile.
Se vedea de departe c
ă sunt
moldovence de dincoace de Prut
dup
ă accent și frumusețe. Ușor aplecate.
De remarcat este că evaluarea realită
ții depinde de constatare personală: dă-mi tanti ceva de pomană
îmi poruncește aurolacul din schimbul unu.
dispari
îl lnjură un bărbat elegant
m-am s
ăturat de voi, cerșetori nenorociți
duce
ți-vă la muncă, în pana mea.“ — duminica la prânz.
Totu
și, ca în poeziile anterioare, Dorina Stoica acordă atenție deosebită și nu uită acele detalii ale căror concretețe ajută la configurarea stărilor sufletești, ajută la descifrarea imaginarului poetic. a nimănui sunt
iubesc trăiesc în lumea mea
un singur înger mă cunoa
ște
și pentru că trebuia
să mă poarte cineva în pîntec
feciorelnic poftitor
rodind obedient montat
am o mamă. “
Virtu
țile fonetice ale cuvintelor
sunt mortarul ce
ține laolaltă multitudinea de ipostaze ale unei realități absolute, total circumscrise dorinței de-a stabili locul și rolul omului pe-această lume.
“întotdeauna privesc numai în sus.
să nu uit,
geamul meu este
cu cincizeci de centimetri
sub nivelul străzii.“
Uneori demersul tautologic sugerează orizontul raportării la lumea modernă printr-o rela
ție personală, plurală, cu ironia perpetuă a ceea ce înseamnă exigența unui echilibru interior. (vezi poezia Vinul)

Concluzia este că citit cu atenție și fără prejudecată, volumul Pâinea lui Bragi, cu toate că nu lasă loc în totalitate unui stil unitar, lasă însă loc unui bilanț favorabil, surprinzător prin viziune, reflecții, curiozitate, compasiune față de natura umană și slăbiciunile ei, față de starea de imperfecțiune a întregii lumi.
MIHAI MARIAN 13 februarie 2017

vineri, 10 februarie 2017

POEME DIN LUMEA VIRTUALĂ cronica de Cezarina Adamescu la ( Pâinea lui Bragi,Dorina Stoica- Editura Paralela 45, Piteşti, 2016, Colecţia Qpoem)

Cu acest nou volum, intitulat metaforic „Pâinea lui Bragi”, în evoluţia literară a autoarei s-a produs o schimbare radicală de stil, de abordare a subiectelor, o nouă viziune asupra poeziei care nu mai este în stil clasic, ci în vers alb. Poeta mistică de până acum, autoare a unor volume cu caracter spiritual: „De la poezie la rugăciune” (2008); „Daruri” (2011); „Izvorul îndepărtat” (2012); „De Florii în Ţara lui Iisus” (2014; „Când nu Te iubeam” (antologie de autor) (2015); „Ochiul curat” (2016); şi a unor volume de proză „Raiul în care am fost” (2011); „Bietul om sub vremi” (2013), care anunţa cumva deschiderea poetei faţă de problemele sociale, de data aceasta a adus un suflu nou în propria abordare lirică sau epică.
Fără a-şi fi părăsit convingerile spirituale, Dorina Stoica a adoptat de data aceasta un ton satiric, adeseori sarcastic, protestatar, cât se poate de lucid, de revoltă socială, de nemulţumire manifestă faţă de tot ceea ce e strâmb în societate şi tinde să se rostogolească la vale, în felul acesta apropiindu-se de problemele stringente ale naţiunii. Şi probleme sunt destule, numai să deschizi ochii. Şi poeta posedă un ochi special pentru a observa neregulile vieţii de azi, părăsirea principiilor, a moralei, a cinstei etc.
Atentă în acelaşi timp la mişcările culturale actuale, Dorina Stoica şi-a clădit deja un nume în reţelele de socializare, postându-şi creaţiile, cu osebire, pe site-urile literare şi pe principala reţea Facebook, dar şi în cenaclurile virtuale de tip Qpoem, care focalizează cele mai distincte voci din poezia românească de dată recentă, sau readuce în atenţie biografia şi fragmente din opera clasicilor români şi universali, stârnind curiozitatea şi interesul cititorilor.
Apărută în colecţia Qpoem, alături de alte nume consacrate, cartea a văzut lumina tiparului la Editura Paralela 45 Piteşti, editură care poartă o marcă distinctă, sub coordonarea şi îngrijirea editorului Călin Vasile.
În mod surprinzător, emblematic, chiar din cuvintele moto-ului, aflăm că volumul „...se pliază pe starea naţiunii de austeritate, se asortează cu gropile din asfalt, preţul la carburant şi somnolenţa din parlament”. Şi tocmai prin această frază, poeta şi-a anunţat principalele teme ale cărţii.
            Şi încă din prima poezie, „firimituri”, autoarea îşi declară apartenenţa la generaţia Facebook: „Defilez pe facebook, / dacă nu eşti aici nu exişti, / e-o zicere mai nouă, / cu o listă lungă de poeţi, / unii sunt deja consacraţi”. A intra în acest sistem de comunicare ultramodernă a devenit o necesitate, un mod de comunicare rapidă cu oricine, din oricare parte a globului, într-un timp record. Totodată, Facebook îţi furnizează date despre toţi membrii acestei reţele, aşa încât, nimic nu mai constituie un secret, totul este la faţă de cortină, fie că vrei, fie că nu.
            În acelaşi timp, această reţea tezaurizează creaţii la care, anevoie cititorul comun are acces. Oarecum autopersiflant, poeta face referiri la acest mod de informare şi comunicare în masă şi la contactele virtuale pe care le obţine prin acest mijloc: „Mă uit cu jind la poemele lor, / parcă aş fi un câine flămând / intrat pe furiş la masa stăpânilor. // Stau mai ales / pe lângă poeţii cu barbă./ Îndrăznesc uneori să întind mâna / şi să ciugulesc firimituri / de fiecare dată cu speranţa / că sunt din „pâinea lui Bragi”(firimituri).
            Acest fel de comunicare este un excelent mod de a te confesa public, e o mărturie a preocupărilor tale spirituale şi culturale, deşi nu este cel mai la îndemână. Există şi un prag al confesiei dincolo de care, orice om de bun simţ trebuie să ia atitudine. Desigur, nu este cazul Dorinei Stoica. Ea abordează o atitudine autoironică, dar cu adânci implicaţii morale pe care trebuie să le descifrezi în glasul său, aparent candid. Este modul cel mai indicat de a spune ceea ce doreşti, cu tact, cu delicateţe, fără să superi pe nimeni. Şi aceasta este o artă.
            Autoarea nu ezită să facă trimiteri la scrierile evanghelice, furnizând citate din Sfânta Carte, de fapt, făcând conexiuni între cuvântul biblic şi viaţa actuală. Iată cum, Cuvântul lui Dumnezeu este aplicat unor situaţii comune pe care le recunoaştem cu toţii uneori.
            Dorinei Stoica nu-i este nimic străin din realităţile lumii de azi şi ea tratează unele aspecte destul de caustic, de ironic, ori cel puţin persiflant.
            Avem aici: „mirosul / inconfundabil / al încălţărilor de firmă, / luate la kilogram / de la „magazinul de vise”/ second hand”, dar şi „predicţii apocaliptice / despre România 2016” ale babei Vanga, metafora lăsată la dospit, „firimituri /căzute de la masa poeţilor” la care se adaugă „frustrările, / aşa cum mi-a scris / în felicitarea de Anul Nou un poet / devenit critic literar din lipsă de „pâine...” (Firimituri). E un poem foarte sugestiv care reflectă luciditatea de dincolo de aparenţele mistico-religioase ale poetei. „Evadarea” poetei din liniştea rugăciunii în realitatea imediată, cu mult mai complezentă, mai gălăgioasă şi agresivă, ar fi putut scandaliza mediul religios în care autoarea se simţea lejeră, ba ar fi putut provoca şocuri, impacturi spirituale, dacă nu s-ar ghici, dincolo de cuvintele ei, nevoia acerbă de întoarcere la pacea dintâi, la liniştea sufletească pe care le-a cultivat ani de zile. E ca o haină îmbrăcată pe deasupra veşmintelor proprii, care te ajută să te deplasezi incognito, să cercetezi şi să intri în miezul lucrurilor, pentru a şti să te fereşti de ele: „like-uri, sărutări, îmbrăţişări, / zâmbete, flori virtuale, / fără nici un efort, simplu, / româneşte, compuneam pentru rude, / vecini, mireni, casnice, / liber profesionişti, menajere, ciobani, / pensionaţi medical, de drept, sau anticipat, / educatoare, profesori de religie, / copii din clasele primare, / ori clasa pregătitoare, monahi, monahii, / lumânărese, cântăreţi în strană, / agenţi, paznici de noapte, / arestaţi la domiciliu, şomeri. / m-au părăsit unii dintre ei / „nu mai semeni cu draga noastră simplă/ îmbrobodită cu ochii blajini şi zâmbet naiv.” (scriu cu fervoare de parc-aş fi la închisoare”.
            O lume pestriţă, autentică, în care ne mişcăm, de bine de rău, o respingem sau ne integrăm în ea, ca parte sau ca întreg, o lume care, de cele mai multe ori nu ne este pe plac, dar o acceptăm ca pe o necesitate, ca o fatalitate, singura, de altfel, pe care o avem la îndemână aici, deocamdată.
            O poezie fără metaforă. Poeta nu simte nevoia să înfrumuseţeze nimic, îşi aşează sufletul în mâinile noastre, aşteptând ca interlocuitorii s-o susţină ori s-o conteste. Important e că a spus ce avea de spus.
            Dorina Stoica manifestă un oarecare simţ ludic şi parcă ne face cu ochiul dindărătul cuvintelor. E un joc? E o farsă? E o mărturisire? Toate la un loc.
            Virarea pe orizontală nu s-a produs însă uşor, poeta aruncându-şi adesea privirile îndărăt, la colţul de rai din care a descins pe neaşteptate, într-o lume, adeseori străină şi ostilă, care nu se potriveşte profilului său profund mistic. O persoană în viaţa căreia rugăciunea ocupă cel mai important loc. O persoană literalmente spirituală, descinsă într-o lume profană şi prea puţin dispusă la convorbiri cu divinitatea pentru că nu găseşte nici atitudinea, nici limbajul potrivit de abordare.
            Ceea ce reiese clar din aceste prozo-poeme-mărturii este că autoarea lor trăieşte poezia cu toate fibrele sufleteşti şi mentale, se hrăneşte cu ea, îşi potoleşte setea de cunoaştere şi frumuseţe, iese în întâmpinarea Poeziei şi este interpelată, într-un cuvânt poezia i-a intrat adânc în fiinţă şi, alături de credinţă, o aşează la căpătâi spre odihnă, linişte şi pace.
              Şi oricât s-ar strădui să citeze anumite expresii uzuale, poeta e departe de trivialitate, de cuvinte licenţioase, aşa cum departe rămâne un suflet curat de gesturi obscene ori reprobabile.
            „Citesc, scriu poezie cu atâta fervoare // de parcă-aş fi la închisoare / şi libertatea mea ar depinde de asta. // Sunt la răscruce, / patru drumuri s-aştern sub picioarele mele, / poeta din mine nu ştie pe care din ele s-apuce, / Îngerul păzitor îmi şopteşte abia auzit: / „spre Cruce femeie, spre cruce!”(Scriu cu fervoare de parc-aş fi la închisoare).
            Poate fi Poezia prilej de mântuire sau de ispită?
            Poate. Ca orice lucru care are faţă şi revers. Depinde cum e creată şi în ce scop e folosită. Ea poate însemna o treaptă spre Înălţare, ori spre cădere-n abis. Sensul îl dă omul.
            În unele poezii, autoarea nu a părăsit rima de tot, foloseşte rima întâmplătoare, care dă eufonie şi cadenţă versului alb, sună bine. Ceea ce e interesant la Dorina Stoica în aceste poezii e faptul că în mod misterios, ea amestecă sublimul cu faptul cotidian, aşa încât, până la urmă, textul devine  în întregime de o candoare adolescentină.
            În schimb, doza de sarcasm atinge uneori satira socială, atunci când înfierează setea de înavuţire a unora: „a pus la poartă un steag tricolor / să ştie lumea că este patriot- are asfalt pe stradă şi canalizare,/ a profitat de marea privatizare, / pentru a deschide un srl / profilat pe vândut haine vechi, / beţişoare de scobit în urechi, / tampoane igienice pentru femei, / cercei, ace de păr, „riţi piţi”, / rochiţe pentru fetiţe, rechizite şcolare. / nu câştigă mai nimic dar are afacerea lui! // sunt alegeri locale să meargă la votare? / toţi după ce ajung primari devin penali. / dacă în ţara sa ceva s-ar putea schimba / s-ar implica în politică tot românul privatizat!”(trend).
            În acelaşi timp, poeta înfierează degradarea morală la care a ajuns societatea actuală: „femei violate în plină zi / concubine-njunghiate / de soţi geloşi / psihopaţi foşti bărbaţi / înainte de-a intra în şomaj /conspiraţii încălzire globală / gripă aviară tembelizare / prin televizor / lipsă de joburi ori neadaptare / la condiţiile sociale / ale economiei de piaţă / emigrare ajutoare / schimbare de sex / băuturi energizante / boli incurabile / codex alimentarus / droguri diazepam /etnobotanice la fix nebunie / infarct miocardic acut” (şoc!)
            O notă de specificitate a acestei poezii este renunţarea la majuscule şi la semnele de punctuaţie. Singura majusculă folosită în carte este cea pentru Numele lui Dumnezeu.
            Un tablou complex al vieţii în care omul e redus aproape la starea de animalitate. În tot acest amalgam de bâlci sau de circ ambulant, autoarea strecoară şi note personale; „topoare în cap mâini rupte / coaste fracturate / ziare ştiri accidente / salvarea urlă strident / am rău de mişcare / gaze de eşapament şi poluare / mijloace de transport / indecent de uzate / stricate scoase din circulaţie / în occident / bune la noi în ţară pe timp de vară / dar şi în anotimpul cel alb / incendii cu zeci de morţi colectiv / prelevare de organe / la şcoală ce mare scofală / doamna profesoară / îi dă celui mic o palmă / vezi Doamne copiii de astăzi / de mici o caută cu lumânarea / ei ştiu că bătaia nu-i ruptă din rai / are căutare avuţie nonvaloare plagiat /
alfabetul se poate-nvăţa la zdup / minoritate agresivă / popor arestări denunţuri / campanie electorală formală / cătuşe credite în valută / închisori de trei stele / roşia montana gaze de şist” (şoc!)
            Ar putea părea plicticoasă această înşiruire narativă a unor situaţii sau lucruri, însă alăturarea lor e uneori şocantă, neaşteptată, uluitoare: „incendii cu zeci de morţi colectiv / prelevare de organe / la şcoală ce mare scofală / doamna profesoară / îi dă celui mic o palmă / vezi Doamne copiii de astăzi / de mici o caută cu lumânarea”, etc.
            Şi expozeul continuă cu imagini la fel de şocante pe care le recunoaştem cu toţii:”să-ţi ţii gura e ceva ereditar / oricum nimic nu se schimbă / crezi că viaţa ta / valorează ceva îi pasă cuiva / e teatru de păpuşi păpuşarii nu dorm / bine că a venit / şi luna aceasta poştaşul cu pensia / să achiţi factura la gaz / şi impozitul mărit pe sărăcie / dacă rămâne de-o Liturghie / şi de-o reţetă compensată e fain / trăim palpitant” (şoc!)
            Un  portret autentic îi face autoarea pensionarului român, ceea ce reflectă fidel, cu o notă de umor bine dozat dulce-amar, starea la care au ajuns bătrânii într-o ţară în care tranziţia e principalul vehicul al stărilor de spirit. (e bene, bene, molto bene!)
            O interesantă confruntare între minciună şi adevăr, subzistă în poemele „duduia m. stă la masă cu ei”, în care minciuna „e ca o draperie groasă de catifea prăfuită / trasă peste frumosul şi crudul adevăr” – şi adevărul „nu cultivă / florile urât mirositoare / ale mistificărilor cotidiene. /are spatele drept, /privirea senină / e lumina” (adevărul).
            Dacă în prima parte a cărţii poezia a coborât în stradă, printre protestatari, în cea de a doua parte, cu un subtitlu: „Trăiesc ca şi cum n-aş fi cel ce sunt ci acel ce vreau să fiu...” poezia a urcat din nou în cetate, ba a intrat în lăcaşurile de cult printre sfinţi şi îngeri. Încă de la prima poezie, autoarea îşi declină Crezul: „Căutam de câţiva ani un job serios, / am găsit în ziarul local un anunţ / nu scria nimic de bani. / Suna cam aşa: / „Asociaţia Îngerilor liberi, / scoate la concurs un post de inspector / resurse umane./ Examen scris la obiectele: / -Puritate cotidiană, / Lumină în suflet./ Proba practică: / -Dragoste pentru duşmani”. Le-am picat cu succes. / Eram supărat. / „Reveniţi în Postul Mare. Să ştiţi, / avem de purtat o mulţime de cruci. / Le ţinem pe jos, le-au lăsat cei care / s-au lepădat de Hristos” (job).
            În acest grupaj de versuri, au apărut în chip miraculos, şi semnele de punctuaţie şi majusculele, acolo unde se impun. Este vorba de alt fel de construcţii lirice, de mică întindere, în care sentimentul religios este pregnant, se pare că l-a regăsit în întregime, după ce, o perioadă s-a îndepărtat aparent de el.
            Şi poate că poemul cel mai frumos şi cel mai adânc împlântat în fiinţă este „şi El mă vedea”: „l-am văzut undeva / la un capăt de aşteptare / gol şi flămând / nu dormea niciodată / ca să nu viseze / că pietrele s-au făcut pâini / sufletul său / cerea doar puţină credinţă / ca să arunce / muntele păcatelor mele în mare / l-am închis între ziduri / pe cel ce putea oricând trece prin ele / ştiam că-i obosit / dar nu i-am dat odihnă / ştiam că e flămând / dar nu l-am poftit la masă / nici apă nu i-am dat să bea / cu haina ce nu-mi trebuia / aş fi putut să-i acopăr frigul din oase. // în timp ce ochii săi mă priveau / în fiinţa mea de ţărână / icoane intrau”, cu privire la pericopa evanghelică din Matei 25, 35-45 – Judecata viitoare.
            Cel mai bine însă, poeta îşi explică demersurile lirice diferite astfel: „Mi-am acoperit / cu un strat gros de ruj sufletul, / fond de ten pe durerile de inimă. // Sub creionul corector de culoarea pielii, / săpate de lacrimi am ascuns cearcănele, / gândurile negre coafându-le / cu sclipici le-am poleit. // Aşa fardată nimeni nu va observa / că de un timp în mine / şi-a făcut cuib şi strigă, / noapte de noapte, o cucuvea” (mă fardez).
             Poeta observă instantaneele străzii la care ia parte involuntar: „dă-mi tanti ceva de pomană / îmi porunceşte aurolacul din schimbul unu. / dispari îl înjură un bărbat elegant / m-am săturat de voi, cerşetori nenorociţi / duceţi-vă la muncă, în pana mea. // când a coborât din tramvai / la biserica Sfântul Elifterie, pe bancă / un bărbat şi-a lăsat bastonul alb. / atunci mi-am amintit că e duminica / vindecării orbului din naştere. // lângă mine o femeie fără vârstă, / ce-i seamănă leit Cuvioasei Paraschiva, / mestecă bucăţelele de pâine uscate, tăiate egal / şi bea din sticlă apaus, rămas de la parastas. / în sacoşă un rest de colivă” (duminică pe la prânz).
            Ultimul poem „concediu pe facebook” reflectă dependenţa omului de acest straniu şi imperios necesar mijloc de comunicare. Autoarea nu se dezminte, declarându-se deja „sclava” laptopului, fără de care nu mai poate nici măcar respira. E o poezie vădit autoironică: „voi fi ocupată să aflu totul despre cei cincimii./ pentru a-mi alimenta iluzia că sunt / ce vreau să arăt lumii că sunt, am luat o lupă / să le fac pe toate ale mele mari şi luminoase, / frumoase. / oglindită în tag-urile prietenilor virtuali, / distribuită, etichetată poetă populară, / să vieţuiesc în lumea reală, pot definitiv renunţa. / acasă, cu storurile trase nu ninge, / nu plouă, nu sunt arsă de soare).
            Şi autopersiflarea continuă în aşa fel încât fiecare dintre noi, se poate regăsi în această descriere: „în acest concediu mi-am propus / să-mi cultiv imaginea, / prelucrând-o în photoshop. / şterge riduri, pete, coafează, / spală, clăteşte, îndepărtează / orice defect, retuş”.
            E adevărat că acest mijloc de comunicare rapidă şi cu bătaie lungă îţi creează creează impresia ubicuităţii şi-ţi conferă o putere nebănuită. Iată, poţi ajunge într-o clipită, unde vrei. Imaginea îţi sare în ajutor, uneori şi sunetul. Cum să nu fii fascinat de această lume, pe care altfel, n-ai fi putut s-o cunoşti niciodată? Aici poţi deveni oricine, poţi ateriza în orice spaţiu. Într-un cuvânt, ai o lume întreagă la picioare: „mă focusez punându-i în umbră pe toţi. / lumea întreagă se află aici, la picioarele mele, / vei petrece nopţi albe pentru a naviga, / fără vreun rău de înălţime sau de mare, / pe pagini virtuale. Poate mă voi îndrăgosti. / în mediul virtual nu contează cum eşti în realitate, / iubirea e doar o chestiune de like, / împlinită individual / într-o lume de dincoace de monitor./  / cu mesaje subliminale şi zâmbete / eşti scutit de jena de a-ţi exprima /preferinţele ori dorinţele fie şi anormale. / mă aflu mereu într-o perpetuă glorificare şi mărire de / sine, ceea ce mă face să mă simt bine, eu cu mine.”
            De fapt, poeta atrage atenția felul acesta, că lumea virtuală este falsă şi-ţi poate creea aşteptări deşarte şi adeseori, dezamăgiri crunte, dacă nu cumva, surprize neplăcute. Tocmai punându-se în această situaţie, autoarea adresează un îndemn la reţinere, la ponderarea pornirilor. Pentru că: „sentimentele sunt determinate de o imagine, / un copac înflorit, inimioare / şi floricele roz, animale mici şi blănoase / pupăcioase”.
            În pofida imaginilor drăguţe, pot exista agresiuni publicitare, îndemnuri de a cumpăra diverse produse false. Dar şi mai tragică este situaţia când se defectează aceste fierătanii şi ţi se pare că s-a sfârşit lumea, o dată cu întreruperea visului, spargerea balonului de săpun pe care ţi l-ai creat până atunci: „pică internetul! Se va remedia de la sine? / dau restart la router, hai odată, porneşte afurisitule, / trece concediul! / după un sfert de oră, / în care eram gata să sparg totul prin casă, / apare pagina. Apăs toate butoanele, ca nu cumva / să fi pierdut vreun poem postat în cenaclul virtual, / ştire din presă, comentariu, vreo ceartă, ceva/ like, like, like!” (concediu pe facebook).
            Toate acestea, redate fidel de autoare, reflectă starea actuală a omului zilelor noastre, închis în turnul lui de fildeş şi, în mod paradoxal, luând contact virtual cu necunoscuţi ori cunoscuţi din întreaga lume. Şi atunci, te îmbogăţeşte sau te sărăceşte o astfel de comuniune?
            Sunt întrebări pe care ar trebui să ni le punem, la rându-ne, iar dacă nu vom găsi încă răspuns, e de dorit să medităm asupra vieţii reale pe care ar trebui s-o trăim demn, cu oameni apropiaţi împrejurul nostru.

CEZARINA ADAMESCU
9 Februarie 2017