joi, 14 decembrie 2017

Șarpele casei


În prispă, șarpele casei
ca un fetus în burta mamei locuia.
Îl auzeam noapte de noapte,
uneori și ziua pe vreme de ploaie.
Tata, în fiecare primăvară îi promitea mamei
dărâm prispa și-l scoat,
îl pun în drum să-l vadă tot satul”.
Dar nu o dărâma că venea vremea
semănatului/
prășitului/ 
a culesului/.
Apoi iarna 
avea de spart lemne,
de dat cu stele de pământ/
de mers la vânătoare/
de împușcat anul nou/.
În tot acest timp șarpele ne păzea
de ceartă/
de boală/
de moarte/.
Se vorbea prin sat că într-o noapte
cu lună plină a ieșit din ascunzătoare
și a supt la sânul unei femei până la sânge.
Îi spuneam plângând mamei că mi-e groază
să dorm cu șarpele sub casă.
Ea mă învăța să fac mătănii ca
să uit de șarpe.
"Întâi faci semnul crucii,
apoi atingi podeaua cu fruntea și
 spui: Doamne miluiește-mă!”
Eu o ascultam, dar mă întrebam
dacă mă închin șarpelui,
sau lui Dumnezeu. 
(Dorina Stoica) 







luni, 4 decembrie 2017

O poezie ca o rugăciune a inimii


“Veni-va” Ignatie Grecu – Editura Agol 2015

Atunci când, cu vreo ocazie orecare cineva dăruiește cărți mă încearcă o emoție amestecată cu teamă și nerăbdare. Emoție deoarece în apropierea cărților sunt asemenea unui  copil ce poftește dulciuri, teamă că tocmai eu nu voi primi cartea râvnită și nerăbdarea este de a pătrunde în universul poetic al unui necunoscut ca o intrare pe ușă lăsată deschisă, nu spre ceva ci spre cineva.
Într-un gest de lăudabilă generozitate ieromonahul Ignatie Grecu, viețuitor al mănăstirii Cernica unde am ajuns printr-o fericită întâmplare la un recital poetic alături de alți poeți creștini în toamna acestui an, ne-a dăruit tuturor celor prezenți cartea sa de versuri “Veni-va” editată în 2015 la editura Agol. Am strecurat cartea în poșetă pentru ca ajunsă acasă să o citesc odată, apoi încă odată descoperind pe lângă perfecțiunea scrisului sensuri și profunzimi teologice. Poemele au versuri dintr-un singur cuvânt  minimalist-aforistice de poezie filocalică  seamana cu o rugăciune a inimii înalțată spre Cer.
Că această carte este o cântare a sufletului în rugăciune ne este sugerat de către poetul monah prin citatul folosit ca motto: “Cântă și mergi mai departe”(Sf. Augustin). Prin urmare, am pornit pe firul acesta de poezie să-l caut și să-l găsesc pe Dumnezeu și l-am aflat alături de o Doamnă pe nume Poezia!
Fin observator al naturii ca operă de excepție a Creatorului, nerisipindu-se în preumblări inutile și stricătoare de suflet, poetul observă totul găsind sursa inspirației sale poetice nu în lume ci în spațiul mănăstirii impregnat de sacralitatea unor vieți petrecute în asceză de către cei trecuți într-o lumea a drepților. Mișcarea apei lacului pe care se află ostrovul cu mănăstirea Cernica, a norilor  și a anotimpurilor în curgerea lor ireversibilă, înserările, răsăriturile și asfințiturile, toate aceste banale așezări ale firii neobservate de cei mai mulți, sunt teme ale inspirției poetice nu ca niște forme fără fond ci ca manifestări ale măiestriei Creatorului a toate:
//Cearșafurile /pătate/ cu/ aur/ ale/ zorilor/ pe/ frânghiile/ ruginite/ ale/ stâlpilor/ de/ înaltă/ tensiune/ cine/ iarăși/ le/ spânzură/ fluturând?//(18). 
Poemele din cartea Veni-va a monahului de la Măn. Cernica pot părea niște imagini fotografice dar pe care nu le vede decât poetul în transcendență, în simbioză perfectă cu natura și cu Dumnezeu.
Adevărate bijuterii sunt aceste mini poeme dintre care aș exemplifica doar câteva: //aurit/ foișorul/ în/ vârf/ fluturând/ o/ tristețe//(13), sau:
//cântecul/ o/ altă/ rugăciune/ de/ seară//(25),  ori:
// omul/ o mare/ lacrimă/ cerul//(64), precum și:
//pasărea/ lin/ drumul/ lacrimei/ prin/ văzduh//(43).
Firește, Dumnezeu este, muzică, seva copacilor, esență pură, culorile asfințitului ori ale răsăritului, petrecute zilnic deasupra lacului ce înconjoară ca un alt cer coborât pe pământ, mănăstirea:
//Înflorită/ livada/ în/ cer/ lacul/ prea/ larg/ tremurând/ mângâiat/ de/ mica/pânză/ a/ corăbiei/ vâslind/ a/ unei/ stele/ abia/ răsărind//(29) ori: //Pe/ aceste/ insule/ peticite/ cu/ răsărituri/ și/ apusuri/ de/ porfir/ m-am/ rugat/ am/ plâns/ am/ visat/ și/ am/ scris/ cele/ mai/ frumoase/ poeme/ zise/ întru/ sfârșit//(71). (Iată aici mi-a lunecat gândul la psalmului 136 La râul Babilonului acolo am șezut și am plâns…”)
Respectul poetului pentru poezia pe care o aseamănă cu o doamnă și îi scrie numele cu majusculă este nemărginit. Ea vine ca o alinare a suferințelor cotidiene:
//Se/ cade/ oricând/ înainte/ de/ a/ te/ așeza/ la/ masa/ de/ scris/ poete/ să/ ridici/ până/ departe / privirea/ zicând/: salut/ Poezie!/ Te/ aștept!//(39), dar și:
//Cuget /brodat/ din/  fiere/ subțiri/ de/ iluzii/ pururi/ însetat/ de/ frumos/ Poezie!//
Citind și recitnd această „măiastră “carte înțelegi  (dacă nu ai știut deja) că poezia este un dar divin născut în suflet purificat prin credință și rugăciune. Ea este o rezonanță cristică, fruct al Sfintelor Sfinților, o dulce euharistie prin Cuvântul care până la urmă este Dumnezeu cel dintru-începuturi. O carte ca o gură de aer nepoluat, de undeva din afara Capitalei cu versuri asemenea mirului ce înmiresmează fruntea unui monah aflat la pravila de rugăciune.
In toată poezia aceasta Creatorul este omniprezent și omnipotent iar el, calugărul în postura de poet este :
//Credincios/ cui/ decât/ Ție/ Doamne/ al/ celui/ mai/ sublim/ Vers/ scris/ vreodată/ de/ muritori/ ci/ șoptit/ de/ îngeri/ în/ cer /credincios/ pururi/ numai/ Ție// (54).
.../un/ plâns/ lung/ nesfârșit/ o/ rugăciune/ pură//( 106), imposibil de uitat! 

Dorina Stoica 4 dec. 2017

sâmbătă, 2 decembrie 2017

Sărbătorile mele de iarnă



Este anotimpul acela când norii alb-negri
transformă peste noapte ploaia în ninsoare.
Somnul lipit de genele printre care  
se crapă de ziuă, 
visează colinde și zurgălăi. 
Fardată cu o rugăciune și-un zâmbet,
fața mi se face nespus de frumoasă.

Înainte de a începe să mușc 
bucățele mici din luna decembrie,
mă îmbrac direct pe piele cu ziua de azi.
Încui ușa pe dinafară și bat.
Nu răspunde nimeni.
Locuiesc în mine de sărbători.
(Dorina Stoica)


marți, 21 noiembrie 2017

de atunci nu mai dorm (poetului Radu Gyr)


într-o noapte cu lună
a intrat prin perete
la mine-n odaie
avea pe cap
o cunună de spini
pe față-I picura sângele
ca stropii de ploaie
cu mirare L-am privit
strălucea ca o rază de soare
mi-a șoptit
cu vocea caldă și moale
vino cu mine
așa de mult aș fi vrut
să-l urmez
dar n-am putut
să fac nici o mișcare
m-am trezit lăcrimat
nu era nicăieri
eram doar eu
cu o cruce grea de lemn
în spinare
de atunci nu mai dorm
și mă dor
toate rănile Sale
(Dorina Stoica)


 imagine de pe internet